Am adunat toata ura din mine si mi-am ridicat-o putin mai sus de corzile vocale. Se imprastie in mine ca cerneala in apa, pupilele imi sunt dilatate. Ura stie a patrunde. Alcoolul m-a facut sa intru intr-o lume aparte. Am zambit larg catre sosea, am inchis ochii, m-am lasat pe spate. M-am rasturnat! Am iesit din masina fara chip, doar cu un picior in balta de noroi.

Ma plimb cu talpile prin noroi. Nu stiu pe nimeni. Sunt singur. Tremur. Picioarele imi aluneca. Cad. Plin de noroi, imi consum ultimele guri de aer. Strang de pumni, maxilarul intepeneste, plamanii mi se deformeaza. Organele se scurg din mine. Unul cate unul se lasa prin vene jos. Nu mai am nimic. Incerc sa imi aprind o tigara. Se sparge ceva in mine! Sange…

Ma plimb cu talpile prin sange. Balta se lungeste. Sangele e rece, aluneca. Mai sunt si altii in spatele meu, cei de pe bancheta din spate. Ei au fata. Din ei nu curge sange… Caut. Caut ceva. Caut drum, caut carare, caut scapare. Revenire la lumina in bocanci, blugi si camasa. Nu gol, cu talpile goale. Revenire la o mama. Revenire la o coaja de paine. Revenire la gust, miros, auz, vedere. Revenire la… suflare.

Ma plimb, ma plimb cu talpile prin gandurile mele. Se spala de sange. Se spala de rautate. Vreau sa o iau de la capat. Dar de capat cum dau? Cum sa o iau de la inceput daca eu capatul nu-l stiu? Cum sa imi iau viata de mana daca ea in mine nu mai e? Privesc-nspre balta. Talpile albe aduna sangele varsat din mine. Doamne, deschide-mi gura sa trag aer in piept… Doamne, desprinde-mi buzele sa pot sa cer iertare… Cred ca mi-am pierdut mintile. Cum pot eu cadea in intuneric? eu nu il pot patrunde. De m-as pierde-odata! De m-as rupe din ea! Vreau… Am zis: VREAU… Vreau sa traiesc!!! Ah… respir!!!

Jucatorii de poker s-au adunat in pod. Fiecare stie ce are de facut, ce carte sa joace, in ce colt sa se aseze, carui om sa-i stea in spate. Unele sunt mai brutale, lovesc usi, geamuri, podele. Altele mangaie, acopera cu patura, trezesc inainte de necaz, sufla cate-o sarutare. Eu stau cu ei de-o vreme si tot nu ma satur,desi ma mai enerveaza cand de cei-cu-picioare se leaga asa, fara motiv. Distractie!

Acum trei generatii, in casa asta familia avea un baiat ce ii placeau trenurile. Isi facea trenulete din par de porumb legat cu sfoara bunicii pentru gradina, cea cu care lega rosiile cand cresteau. Se juca la colt de gard. Limba Rosie ii rupea mereu jucariile, il facea sa planga. Tot el intr-o seara l-a intrebat pe copil daca nu cumva vrea sa vada trenul adevarat cum merge, nu doar sa se joace cu el. Copilul venise dupa el. Toate usile i le-a descuiat in fata. Tinandu-l de mana, copilul se intrebase de ce e atat de afectuos cu el…

-Pentru ca in seara asta ne jucam pe o linie!

-Si pot sa stau mai mult?

-Da… de acum inainte aici vei sta, copile! (zambeste)… Pentru ca pe linie vei muri, isi spuse in gand.

Linia pe care statea tremura.

-Nu te speria! Vine…

-Da? Atat de repede?

-Da… pentru tine

Am murit in timp ce moartea tipa in mine ca un tren sosind in gara special la ora asta. Dupa ce am murit, Limba Rosie nu a mai vorbit cu mine. Aveam 7 ani. Acum nu stiu cati am, stiu doar ca mama, tata murisera si eu am ramas tot tanar. Au mai dormit si altii in camera mea, alti proprietari, alti copii de bani gata, au fost si alti gandaci pe pereti, au fost ziduri daramate si iar zidite, forme noi, geamuri cu rulouri. Dar casa nu a mai fost renovata de mai mult de 100 de ani. Aceleasi tigle inca nesparte, aceasi terasa descoperita, acelasi pod mai mare decat sala unui vernisaj. Aici nu avem usi si nici geamuri. Aici trecem prin paianjeni, pereti, cotrobaim prin dulapuri. Numai printre cei-cu-picioare nu putem trece. Ei sunt materia, noi suntem nebunii invizibili, suflete impadurite de timp, de tipete mute…

Acum privesc printr-o gaura intr-o tigla, ma uit la soare… sorb lumina. Limba Rosie a ramas la fel. Ar mai vrea el sa mai scoata cate un copil pe-o linie de cale ferata. S-a multumit ca dupa mine sa ii faca felul vecinului. Proaspat angajat la Politia din orasul meu plecase seara cu un incepator la volan pe un drum despre care se spune ca o portiune din el e blestemata. Portiunea aceea se afla intre doua cruci. La una din ele e mereu aprinsa o lumanare, desi tanarul care murise nu era de aici, era in trecere. Nu avea cine sa ii aprinda o lumanare. Nimeni nu a vazut persoana care o aprinde mereu. Zi sau noapte, ea arde. La cealalta cruce, un accident al unor tineri care erau in ultimul an de liceu. Asa murise si vecinul. Ramas complet desfigurat la fata, cu mainile zdrobite a plecat intr-un cavou de acasa, tot captusit, in uniforma, cu mersul acompaniat de fanfara militara, cu capul acoperit de o panza alba netransparenta. Limba Rosie i-a spus in vis ca Ioana, iubita lui, zace langa o padure si ca are nevoie de el. El s-a dus spre ea… spre moarte.

-De ce faci toate astea?

-Ca sa pot sa imi rascumpar sufletul de la Diavol

Eu am platit, fara sa vreau, un ban din rascumparea lui fata de Diavol. Credeam ca o face din ura pentru cei-cu-picioare, dar el nu o facea doar din sete de sange. Limba Rosie incearca de mai bine de 100 de ani sa isi rascumpere sufletul mult dorit. Crime, accidente, viteza… A inceput de unul singur, acum are o intreaga breasla. Toate victimele lui ii sunt sclave, ii sunt supuse. Numai pe mine ma lasa in colt…

-Pe mine de ce nu ma iei in breasla?

-Pentru ca imi pare rau ca te-am omorat, copile! Nu trebuie sa fii aici!

-Atunci… da-mi drumul!

-Actualii proprietari sunt atat de slabi de inger… Hmmm… si plecase in graba.

Seara formau un intreg, o silueta translucida ce zbura perfect circular intre cele doua case, casa mea si cea a vecinului. Eu stateam pe scari, privindu-le ritualul. Faceau cate 33 de cercuri si cand ajungeau la cel de-al 33-lea se risipeau in toate directiile, se desprindeau toti de Limba Rosie ca musculitele de pe un cadavru asezat in picioare, suspendat in aer. Cate unul sau cate doi pe un suflet… Aseara au dat petrecere in pod, sarbatoreau inca un mort. Topaiau la fel ca si caii, unul din copii se trezise. Ceilalti dormeau… el statea in pat, privind spre tavan si le suporta galagia. Putea sa ii zica mamei lui ce auzise, tot nu il credea… “imaginatie de copil”. Azi dimineata, joaca a fost luata mai in serios. Cand copilul dadea sa iasa din bucatarie, Limba Rosie trantise o palma pe usa. Usa trosnise. Copilul intepenise…

-De ce nu il lasi in pace?

-Pentru ca am nevoie de…

-Ai nevoie de ce?

-Am nevoie!!! (il lua de umeri si il scutura in aceeasi masura in care cuvintele ii ieseau pe gura) Nu intelegi?!

-Il vrei si pe el acum? Nu iti e destul?
-Am nevoie…

-Ma ai pe mine!!!

-Tu nu imi esti sclav

-O sa… ofteaza… O sa devin!!!

-Nu… si pleaca.

Ceilalti erau plecati dupa “prada”. Limba Rosie intra in sufragerie. De copil il despartea doar o usa. Incepuse a calca pasii mai greu sa ii auda si sa se trezeasca… sa-i provoace frica. Minute in sir umbla in stanga-dreapta pe covoare. In sfarsit se trezise…

- Lasa-l

-Am nevoie de el… altfel va trebui sa ajung la el, sa ma puna in grajdiul cu vite, sa ma calce in picioare. Asta pentru inceput… ca dupa… Asa ca il voi lua!!!

-Ia-ma pe mine!

-Nu

-Tu crezi ca el te va lasa in pace? Iti va cere tot mai des cate-o victima… Ma duc eu in locul tau… Uite, lasa-ma pe mine sa ma coboare in Iad… Si asa iti vei lua si tu sufletul inapoi si nu vei mai suferi.

-Nu… ii curse o lacrima din ochiul stang. Ma voi duce eu. Tu intoarce-te unde trebuia sa fii… Nu-ti fa griji ca imi voi lua toti demonii cu mine. Niciunul nu va ramane fara lesa. Ii voi tari cu mine in groapa, acolo unde trebuia sa fi stat de mult. Cu bine…

-Stai!!! Eu unde sa ma intorc?

-In lumea celor-cu-picioare…

Noaptea trecuse. Dimineata in bucatarie

-Dragule, mi-am facut testele… Sunt insarcinata in luna a 2-a!!!

-Cum? Ai mai facut analize si luna trecuta si nu a iesit nimic…

-Stiu… dar in analize asa arata. Sunt insarcinata de doua luni!!!

Peste cateva luni de zile, mezinul avea sa se joace cu trenurile prin casa.

Sper ca in noaptea asta nu mai vine. Nu mai vreau sa-l vad cum ma loveste dur si fara mila. Ce i-am facut? Ce vrea de la mine? Intr-o seara m-a trezit din somn, batandu-ma barbateste pe umar de doua ori. Eu eram cu plapuma trasa pe mine, imi era frig, tremuram desi aerul era cald ca de vara. Fratele meu era dezgolit, mie imi era frig. Cum Dumnezeu sa fie posibil? Dormeam in acelasi pat, fiecare pe salteaua lui. Camera mea inca nu era zugravita. Frigul continua sa-mi tremure carnea de pe mine. Mi-am tras patura mai tare peste mine si ma fortam sa adorm. La urechile mele un gafait. M-am speriat. Am deschis ochii brusc si nici nu indrazneam sa ma uit in spatele meu. Stiam ca in partea dreapta a patului aveam o oglinda mare si eu una nu ma simteam in stare sa pot sa privesc in spate. Gafaitul continua. Ma obseda. Nu mai aveam somn, dar nici putere sa-l privesc pe gafait. Gafaitul era tipic pentru un om care alergase mult sa ajunga undeva si care era disperat. Mi-am auzit numele foarte raspicat. Nu am mai bagat de seama gafaitul. Intr-un final am adormit. Aseara iar m-am trezit ca arsa la ora 3. Nu mai suportam ora aia. Il simteam cum umbla prin casa, ii simteam respiratia. Am inchis ochii crezand ca nu o sa-l mai simt si in fata ochilor mei, asezat la picioarele mele, statea el tintindu-mi privirea, tintindu-mi fiinta care nu era pregatita. Credinta – Necredinta. Asa treceam de la o stare la alta. Si el profitase de fiecare secunda de deznadejde. Ochii ii erau rosii, insangerati. Eu eram silita sa stau nemiscata, nu puteam sa tip, nu puteam nici sa deschid gura. Tipam in mine. Doar el am auzea si zambetul ii venise pe buzele negre. Cu mana stanga pe piciorul meu, privirea lui intra in mine si toracele mi se ridicase. Imi oprise respiratia! Am uitat sa mai respir. Am uitat de timp. Si tot ce am stiut sa fac a fost sa ma rog. Nu prea stiam eu multe despre rugaciune, dar stiam ca orice spus din inima poate dobori sau cel putin indeparta silueta neagra de mine,de sufletul meu si sa raman in siguranta. De trup uitasem sa-i port de grija. Ma luptam cu o gheara. Ma luptam cu el, desi eram incepatoare. Se adapa violent din scaparile mele, din sudoarea mea prelinsa pe tample. El era inca nemiscat. Tot acolo, sezand diplomatic pe pat. Eu ma zbateam de una singura sa cer ajutor. Dar sunete reale nu mai existau. Eram doar eu si el. Fata in fata. Nu suportam sa ma atinga. Aveam impresia ca energia mea se prelingea toata printre degetele mele de la picioare. Si strangeam de ele. Sa ma lase. El tot mai tare ma apuca de picior. Vroia sa-l urasc si nu i-am facut placerea asta. Am zis “Doamne ajuta-Ma!” si invocam expresii pentru prima oara ca si cum le ziceam din minte. Ca si cum ele existau acolo, in natura mea, in fiinta mea. Paralizata complet in pat de privirea lui, imi tot repeteam in minte ca “pot..pot” , dar mai ales sa nu uit ca eu sunt reala si ca el nu face parte din lumea mea si nu o va face niciodata. Era doar imaginatia mea…Doar imaginatia mea !!! Era? Chiar era?!?! Isi bate joc de mine? Uuuu..nu. NU !!! Nu ma mai atinge!! Lasa-ma in pace !! Ma doare… Lasa-ma !!! Ma dureau plamanii…Ma apasa toracele. Tineam o greutate pe mine,spatele imi era arcuit si cu cat ma lasam mai jos cu atat ma durea. Nu vedem nimic pe piept, dar greutatea exista. Nu am mai stiut ce sunt acelea secundele,minutele,orele si la ora 6 si ceva expirasem tot din mine…de parca tot raul l-am dat afara printr-o singura suflare. Si tot s-a rezumat la o suflare… Deschid ochii, soarele dadea sa iasa de sub orizont. Prin fata mea trece un barbat in camasa,aplecat cu capu’n pamant,plimandu-se prin casa ca si cum ar fi trait inaintea mea. Inspecta atent peretii. Dau sa ma ridic din pat sa ma iau de el si sa-l intreb ce cauta in casa mea si ametesc. Nu am mai vazut nimic sa fie clar in fata ochilor. Pentru cateva secunde m-am izbit de un vid. Cand imi revin…nu mai era nimic. Doar o usa crepetita….

Într-o candelă aprinsă
Mă oglindesc şi eu
Şi mă uit la tine-n taină
Aşa am să te privesc mereu…

Singur stau şi mă-ntreb
Cum e să fi întreg?
Mâinile-mi ridic la cer
Deşi nu cred, eu sper.

Stai şi mă priveşti,
Eu în genunchi mă pun
Şi strig a disperare
Către cel Preabun.

Cer îndurare
Să mă simt împlinit
Prea mult am greşit
Şi-acum vreau să scap de pierzanie.

Stropi de rouă
Cad pe obrazul meu
Şi cu-n ochi obscur şi greu
Tu mă priveşti a ură.

Cu maini albe de mătase
Tu mă mângâi
Parcă ar fi o despărţire
Între doi păgâni.

Unde este caldura,
Cele două petale de trandafir,
Mireasma zilei de ieri
Le-a înlocuit cumva ura?

Ridică-mi pânza albă
Să-mi vezi chipul sorbit de umbră
Ţi-aş mai spune atâtea cuvinte
Dar pentru tine acum par vechi şi prăfuite.

Pe sub geana plânsă de atât amar
Îţi vad adevăratul chip,
O privire-ntunecoasă şi-un zâmbet rar.
Şi aşa, încet-încet mă pierd…

Nu-mi stinge candela!
Ci ţine-o aproape de inima ta
Dacă ea piere
Am să pier şi eu odată cu ea.

(23 decembrie 2005)