Durerea a sfarsit azi intr-un accident, chiar dis-de-dimineata. O ea trecea frumos prin fata mea, plangand si zicand ca s-a saturat de viata. Ea era cea care privea mereu in spate si cea care stia ca numai noaptea se poate sa spui un “te iubesc” fara sa doara, fara sa ti se ceara socoteala. O dara de parfum dulce in urma ei trasata invizibil pe o coarda in aer aduna si albinele in sir cu fluturii, toti parca supusi ei in totalitate. Era doar o oglinda nestropita de ura, de sange, de gelozie, de neputinta. Desi ea se considera ca o cripta, fara flori, fara lumina… ea radia din interior mai mult ca niciodata, dar ei i se parea ca lumina era stinsa pe scena si ca spectatorii s-au plictisit de piesa. Spectatorii asistau de mult la piesa, doar ca ea isi juca rolul cu spatele catre ei.
Am vazut-o plina de ea, dar ea nu simtea nimic. Era oarba. Plimba mana fin prin particulele de oxigen calde de vara, miscari gratioase, miscari lente si precise numai ca sa nu iasa in evidenta. Isi aranja rochia. Tocmai ca simplitatea ei, finetea miscarii ii conturau mai bine existenta. O faceau mai frumoasa decat era. O faceau sa fie femeia ideala pentru doi dintre barbatii din spatele ei. Ochii ei se imparteau in doua culori, dar verdele ii domina mai mult decat culoarea scoartei copacului. Parea fericita… sau poate doar… parea. Poate chiar lacrimile ii decolorau privirea si o faceau limpede, fara regrete caci ea se supunea lor la fel de inocenta. Ca si cum ar fi mereu “prima data”.
Rasarea speranta pe sub talpile ei si tot ea o lasa celor care veneau din spate, pe drum, fara sa ii pese. Inconstienta pierdea din ele si tot asa se despartea de ele… Vantul batea ca de dimineata si ii impingea rochia alba mai tare peste trup, peste sani, peste pantec, peste varful soldurilor rotunjite de femeie incat adierile ajungeau sa se loveasca, sa se infructe din formele ei cu o viteza ce crestea in intensitate. Inima ii batea necontenita, ea vroia sa se opreasca. Ea o vroia moarta. Oricum pentru ea nu exista calda. Pentru ea era un oarecare organ din fiinta ei ce o ajuta sa respire, sa traiasca intr-un borcan gol de sentimente numit de catre altii “lume”. Se simtea ca un vierme intr-un mar acru, blestemat sa roada singur.
A trecut strada. S-a oprit. M-am oprit si eu. A zabovit putin cu mainile in sold uitandu-se-nspre cer… Am lasat-o zacand pe o banca. Si eu mi-am continuat drumul inspre viata fara sa ma mai doara sa spun un “te iubesc” ca de prima oara si mai ales sa-mi joc rolul cu fata catre scena.
