M-am nascut dintr-o mama bolnava si din pacate nu am ramas eu ultimul copil din familie. Am fost 11. Cinci dintre fratii mei au murit (doi la nastere si trei dintre ei pe parcurs, motivul nu l-am stiut niciodata). Vedeam doar bandajele lor aruncate pe jos, dupa ce mama spunea “inca unul e gata”. Pe mine ma luau si ma bagau in a doua camera, cea cu trei paturi si multe perne. Stateam acolo cu o carpa rosie si rupta in poala cu care ma jucam, mi-o imaginam avion si o fluturam prin aer minute in sir pana ce mama plangea iar de durere si atunci ma opream din joaca. Atunci am privit prima oara in jos…  si am lasat zambetul deoparte.

Ma plimb acum prin ploaie, cu parul despletit, dat dupa urechi scolareste. Nu stiu ce am, dar in ultimul timp nu imi mai suport parul, imi vine sa il tai! Imi vine sa il rup!!! Ochii mi s-au facut mici, abia accept un om langa mine si cand se apropie mai mult de mine, de pielea mea, clipesc din ce in ce mai des, nu privesc decat in jos si… ascult. Parca toata carnea se tine mai bine de oasele mele si prin vene imi misuna frica atunci cand pielea simte un alt miros de piele straina… Nu sunt cu nimic special fata de ei… Doar ca eu cand am inceput sa constientizez ce am jurul meu mai bine, m-am vazut intr-un loc plin de copii, poate mai amarati ca mine, intr-un loc unde primeam masa, haine frumoase, vizite de la straini ce imi vorbeau limbi rastalmacite si ma tratau ca pe un retardat, dar… nu primeam parinti.

Ma bateam zilnic in camera, pe hol, in curtea casei mele care era imensa, prost asfaltata, cu gropi. Nu ma intelegeam cu nimeni, nici macar cu cei de varsta mea. Directoarea ma trimitea la psiholog dupa ce ca imi dadea cate doua palme peste fata. Psihologul imi facea fisa saptamanal si o trimitea directoarei. Directoara tot ce putea si stia sa faca era sa tipe excesiv la mine, sa ma scuipe cu saliva si sa ma loveasca. Ca pedeapsa primeam doar o singura masa pe zi…  si nu aveam voie sa ies afara. Ce sa mai zic de educatoare care nici macar nu ma auzeau cand spuneam ca vreau la baie si asa faceam pe mine. Tot ele erau cele care ma umileau in fata copiilor dandu-mi pantalonii jos sa vada toata lumea ce am facut. Am crescut cu mila in privire si cu neputinta de a ma apara in fata altora…

Ajuns la scoala unde am invatat ce e cu adevarat bataia… Dar nu cea primita de la copii, ci de la invatator. La orice cuvant, litera, cifra scrise incorect imi trantea o palma intreaga dupa cap si imi dadea in cap cu ghiulurile lui mari de aur pana ce ramaneam cu mainile inclestate deasupra mea ca sa nu ma mai loveasca… Cand cedam, intram sub banca… Si atunci ma tragea brutal de haine, ma ridica si inca o palma peste fata doar pentru ca indrazneam sa intreb de ce da in mine. Si asa nu mancam mult, dar tanjeam ori de cate ori imi vedeam colegii mancand din pachetul pregatit de parinti, dupa un fruct… dupa un patratel de ciocolata. In zilele bune ale invataorului el ne aducea bomboane. Eu mereu eram ultimul care le primea, desigur ca erau injumatatite fata de ale celorlalti.

Chiar si la varste fragede nu mai stiam de mine… doar ma trezeam stand pe jos, trantindu-ma cu spatele de perete intr-un ritm perfect, in fata colegilor mei sau in fata asistentelor de la Centru. Plangeam… tipam… ma trezeam cu saliva curgand din gura si atunci imi era rusine de mine, de ce facusem, de cum aratam… de cum aratam in fata singurei fete care imi placea. Nu ii mai suportam… mi-o doream pe mama… Mama era in Moldova, cu restul fratilor. Nu inteleg de ce m-a dat pe MINE la Centru… De ce? De ce… O singura data am vazut-o pe mama dupa ce m-a lasat aici, singur. Directoarea m-a chemat intr-o dimineata la ea in biroul acela luxos sa imi spuna ca mama va veni maine la scoala. Nu am stiut ce sa mai zic… sa sar in sus de bucurie, sa plang… Nu mai stiam nimic… Ma gandeam doar la mama. Am asteptat-o la scoala si plimbandu-ma cu ea prin curte, toti copiii erau pe geam susotind unul altuia “Uite-o pe mama lui Bebicu”… sau altul in gura mare prin clasa “Uitati-va pe geam la Bebicu!!!”. Mama era cu doi covrigi intr-o plasuta transparenta, cu mainile mici si la fel de tacuta cum era inainte. Hainele erau tot inchise la culoare, doar fata, ochii i se mai schimbasera putin… au devenit mai lasati, mai obositi, mai tristi ca niciodata…

-Mama…

-Nu-mi mai spune mama…

-Esti mama mea, ii lua fata intre palme si o saruta pe obraz. Ea privea in jos, el drept spre ea.

Am crescut… Nu mai sunt copilul acela ce facea orice, am zis orice, pentru o mancare buna, o ciocolata si mai tarziu o tigara, de fapt… o tigara fumata mai mult de jumatate acompaniata de “na mah si tie!”.  S-au hranit altii din portia mea de mancare, dar niciodata nu am zis nimic… am tacut. Mi-au luat altii hainele si mi le-au vandut, eu ramaneam tot cu aceleasi. Mama s-a departat de mine. A venit alta si alta… m-am oprit la una singura. E cu mult mai batrana decat…mama… dar, ea cel putin ma iubeste. Din momentul in care femeia aceasta m-a luat la ea acasa, mi-a dat de mancare, m-a imbracat simplu, dar curat… sufletul meu iar s-a molesit. Nu, nu s-a intamplat nimic… Femeia asta doar m-a iubit si pentru mine era suficient.

Sunt ud tot… sunt tot sfasiat in mine. Oamenii au gheare… Oamenii au picioare grele, caci sub ele am fost ani de zile. Arat atat de normal incat nimeni nu si-ar da seama prin cate am trecut. Imi tin de bluza cu mainile incrucisate peste piept, nu vreau sa le vada nimeni… Hai, misca-te pentru mine, draga inima… respira aerul asta nou si hai sa o luam de la capat. Ploaia asta nu e degeaba aici. Ea ne spala. Pe mine de mizerie, pe tine de… durere. Adapa-te cat mai poti din ea, soarele vine. Si stii… e abia dimineata, drumul abia incepe. Ploaia se sfarseste… Eu privesc in fata, tu nu trebuie sa faci nimic, numai sa te tii de mine prin noile vene de otel, sa nu imi scapi din mine pentru ca… am nevoie de tine sa fiu iarasi… cald… cald.

Doctor de cativa ani, am evitat sa ma atasez de pacienti si sa pastrez o oarecare distanta pentru ca la urma urmei… eu sunt doar cel caruia ii sunt supuse trupuri in sala de operatie… in mainile mele. Cum Dumnezeu sa iti placa atat de mult meseria asta?! (zambeste) Si cand ma gandesc ca am vrut sa renunt chiar in anul trei de facultate, doar pentru ca parintii nu mai vroiau sa imi plateasca studiile. Asta dupa ce am ajuns acasa mort de beat, cu jumate din camasa desfacuta, cu blugii juliti putin in genunchi, ochiul drept vanat pentru o blonda si vorbind numai aiureli d-ale barbatilor cand sunt beti. Mama se speriase de mine, ea ma stia de baiat cuminte si cand tata mi-a tras o palma peste toata fata, tot ce am putut spune a fost “Ce? Tu niciodata nu ai vrut sa ti-o tragi cu o blonda?”. In noaptea aceea m-am dezmeticit din toate punctele de vedere, parintii imi erau ingrijorati de cum ma comport si tot asa…

Mai am cateva minute si imi termin tura. Abia astept sa ajung acasa… sa mananc ceva cald si proaspat. M-am saturat de atata cafea fara cofeina. Oh… super. Am uitat ca ai mei au plecat azi in concediu si mama nu cred ca a mai trecut pe la mine sa imi faca de mancare. Comand ceva sau ma pun eu sa imi fac o salata.

-Plecati? intreba don’soara asistenta cu picioare lungi si frumoase

-Da… Mi-am terminat tura. Mai trec inca o data sa vad cum imi sunt pacientii si voi pleca acasa.

Nimeni pe coridoare, dar saloanele erau pline de bolnavi. Lui deja i se pare o rutina sa isi vada pacientii atat de des si sa se preocupe atat de mult de ei, desi nu era obligat sa faca asta. Intra in salonul 433, deschide usa incet… Tomas dormea.

-O sa te faci bine, baiete! si l-a mangaiat pe cap

Tomas era un copil cu probleme grave la inima. Crescut intr-un mediu nu tocmai propice pentru el si sanatatatea lui… Nu apuca sa arunce o minge in sus prin parc, ci era mereu de mana tatalui sau peste tot, pana si prin baruri unde inhala fum gros de tigari din gurile tuturor. Unii ii suflau fumul in fata doar pentru ca era mai negricios la piele. Originar din India, a fost crescut numai de tata… pe strazi. O haina buna o vedea doar intr-o vitrina… cat despre mancare, se multumea cu ce primea… paine si din cand in cand lapte. A ajuns aici in stare grava… luat de pe strazi de catre o Ambulanta chemata de niste tracatori.

-Buna dimineata, Tomas!

-’Neata!!! un zambet larg….

-Vad ca esti in forma… se pare ca ai dormit bine azinoapte.

-Da… Am visat ca tata a venit la mine si m-a mangaiat pe cap. L-ai vazut?

-Nu… Nu inca… probabil iti pregateste o surpriza

-Uite… azi trebuie sa facem o noua serie de analize… O vei lasa pe asistenta sa iti ia sange, da?

Isi puse mana pe vena, se prinse de cot si se uita la el….

-Dar, deja ma doare… de ce trebuie atat de mult?
-Nu e mult… ti se pare doar fiindca e siringa mare. Dar uite… o sa vorbesc si o sa le spun sa nu mai vina cu siringa aia mare la tine. E bine asa?

-Da…

Of, ce drag mi-e de el… Mi-as da si viata pentru el. Orice parinte si-ar dori un asemenea baiat… pe unde o fi tatal lui? Nici in zi de azi nu a venit aici. M-am gandit sa il scot la o inghetata daca se va simti mai bine zilele astea… Si asa si mie imi e dor sa mai fiu ca el. Bine ca inca mai sunt tanar.

-Sunteti chemat in salonul 433!

-Poftim?! Tocmai de acolo vin….

-Nu mai puneti intrebari… Grabiti-va! Nu e timp…

Inima copilului ii cedase si intrase intr-o criza de angor si facuse preinfarct

-O, nu! Dumnezeule! Tomas!!! Reactioneaza!

-Pulsul scade…

-Tomas!!! Mai incerca o data… Vena se umpluse iar de viata si pulsul revenise la normal… bataile inimii pareau a fi duble. Ceva nu era in regula.

-Nu trebuia sa fie supravegheat? a tipat catre asistente

-Pai…

-Pentru asta sunteti platite!!! si plecase din salon cu nervii la pamant si cu sufletul facut terci.

Nu pot… Nu imi pot permite sa il mai pierd si pe Tomas. Destul!!! Intai a fost batrana aceea… Acum Tomas?! Nu… (vorbea de unul singur)

-Paul?

-Da…

-Stai jos. Nu te mai ridica in fata mea. Chiar daca esti in a doilea an aici, sa stii ca te stimez pentru ceea ce esti cand esti aici. Nu ma intereseaza ce faci afara. Poti sa fi si traficant de droguri… Dar aici esti doctor!!! Ai inteles?

-Da…

-Sa stii ca asa am fost si eu… Puneam suflet in fiecare pansament luat de pe cap sau in fiecare strangere de mana cu pacientul meu. Dar anii au trecut peste mine si peste sensibilitatea asta. Nu am uitat-o, doar am mascat-o. Pentru ca… da rau unui doctor sa ii curga o lacrima in fata propriului pacient, lipsa de profesionalism. Nu uita ca aici iti trebuie un psihic de fier…

-Da… dar… Copilul asta…

-Copilul asta e la fel ca inca alti zeci de copii de pe lumea asta! Nu te mai opri in fata unei singure priviri de om bolnav! Stiu ca e greu…

-Va multumesc! Nu ma asteptam sa imi vorbiti atat de… deschis.

-Ca nu te laud toata ziua, nu inseamna ca nu esti bun in ceea ce faci si nu te apreciez. Hai, apuca-te de treaba! Eu ma intorc in cabinet pentru niste tomografii… inca mai am de analizat cazul acela despre care ti-am vorbit zilele trecute. Nici mie nu imi e usor… Dar ce sa facem?

-Va multumesc inca o data!

Au trecut 2 saptamani de cand Tomas era la Reanimare. Ameliorari in pasi mici, dar se pare ca eficenti. Niciun apel din partea tatalui, nimic. Din pacate Tomas avea nevoie de o inima noua, dar niciuna nu era compatibila.

-Vreau sa ma duci in parc… Te rog…

-Tomas… ce e cu tine?

-Vreau sa vad ceva verde… Nu mai suport sa stau aici, sa ma mutati din pat in pat, din salon la Reanimare si tot asa.

-Iti promit ca te voi scoate afara… Dar acum nu poti pentru ca trebuie sa te faci bine. Inima ta e prea slabita… Intelege…

-Dar vreau…

-Ok… uite cum facem… Maine dimineata te imbraci frumos si mergem la o inghetata, da?

-Da? Ma duci la inghetata?

-Da, Tomas…

-Multumesc! il ia in brate pe doctor

Prin randurile de iedera din fata spitalului, il plimba pe Tomas…

-Tu de ce nu ma iei de mana?

-Pentru ca… si Tomas l-a prins de mana. Doctorul a privit in fata si a zambit

-Am obosit…

-Eh… se rezolva si asta, il ia pe umeri si il plimba prin tot parcul. Tomas radea zgomotos pentru prima oara. Cine l-ar fi vazut pe doctor cu propriul pacient pe umeri, razand in parc, nu cred ca isi facea tocmai o impresie buna. Pentru doctor, toate acestea insemnau mult, chiar daca nu realizase asta pe moment.

-Inghetata nu am, din pacate, sa iti dau…

-Nu mai am nevoie… Paul! si rase iar la fel de zgomotos.

-Acum trebuie sa ne intoarcem… maine vom veni iar

-Stiu ca ma placi! Si mie imi place de tine…

-…

A doua zi de plimbare in parc nu a mai venit pentru ca Tomas iar facuse un preinfarct. Era deja pe lista de asteptari, dar pana acum… nimic. Nici macar o promisiune. Necesita neaparat un transplant. Inimi or fi multe pe lumea asta, dar nu suficiente. De data asta, preinfarctul lasase urme. Si o inima era mai mult decat necesara. Paul isi termina turele si ramanea in spital. Ce il determina sa faca asta? Nici macar el nu stia…

-Buna dimineata, Tomas!

-Buna…

-Azi te vom opera, asa ca te rog sa fii cuminte, da?

-Da? (zambeste) Unde e Paul?

-A fost mutat la un alt spital pentru ca acolo e mai mare nevoie de el. Mi-a spus (asistentei ii erau inlacrimati ochii) ca ii va fi dor de tine si iti ureaza bafta in viata, dar mai ales sa mergi cu capu’ sus pe strada, pentru ca o meriti…

-Alina, vino! Esti chemata sa duci recipientul in sala de operatii… spuse doctorul. Asistenta iesise din salon. Doctorul a ramas o clipa… il privea pe Tomas si si-a spus in gand doar atat: “Ai facut o alegere buna, Paul!”

Peste cateva ore, Tomas avea sa primeasca o inima noua… fara a stii, asa cum a fost si dorinta donatorului ce s-a semnat simplu “Domnul P.”, de unde provine inima.