Ma stranse tare de mana pentru ultima oara si ochii lui isi infingeau nervos emotiile in mine… Implora cuvintele sa -i iasa din gura, mana sa scrie ce simte, mainile sa apuce si picioarele sa se miste si sa nu-l mai tina in loc, zidit in depresie si neputinta prematura. Nu vorbea,nu se mai misca de trei saptamani, doar suspina cand era treaz si gemea cand dormea.
Trupul lui era slab si mereu moale, nu mai avea forta necesara sa se controleze… Era maleabil in palmele mele mici, dar suficient de mari sa-i cuprind soldul si sa-l ridic din pat. Nu mai suporta sa stea culcat in patul lui si parca singura lui dorinta era sa-l desprind cat mai repede de cearceaful alb, de iadul propriu, de punctul fix in care boala il punea sa priveasca. Zile intregi urmarea picatura din perfuzie cum ii invada venele, zile intregi durerea sa prelingea tot mai adanc in oase, zile intregi gura nu i s-a mai miscat, el striga dar nu se auzea. Acest personaj si-a gasit sfarsitul intr-o noapte de octombrie. A plecat, dar a lasat in spate o experienta si multi initiati in viata.
Sacrificul a fost total, neales, dar acceptat cu umilinta… El, lipsit de lacrimi si zambete, a trecut cu mintea dincolo de aparentele unuia ce-l privea sau ii intindea mana uitandu-se intr-un colt si evitandu-i prezenta. El a fost doar unul dintre aceia care, nedreptatiti si opriti sa mai viseze, au lasat cate o palma bine imprimata in natura noastra.
