Cand nimicul începe să cânte,
Să asculte sunetul unghiilor zgâriate
De tabla groasă de fier din geam,
Să tragă prin pereţi suflul meu,
Şi primul şi ultimul,
Să mişte trupul de pe masă…
Cu două oglinzi în mână
Mă întrebi orbeşte:
Tu ştii oare când fulgul se topeşte?
Când lacrimile sunt amare?
Când fotografia prinde viaţă?
Când marea la sânu-şi creşte valurile?
Când nudul nu-ţi mai displace
Şi-l doreşti în picăturile vieţii?
Când durerea crapă stânci?
Când nisipul roade pietre roşii?
Când sângele apă se face?
Când tremurul prinde curaj?
Când orbul vede lumina zilei scurte?
Când buzele mutului se mişca spre a-ţi şopti?
Când surdul se lasă dus de melodie?
Când ura sapă tunelul pierzaniei?
Când cuvântul stă în cerneală,
Acoperit de ploaie sub priviri?
Când viaţa nu mai are seva şi
Moartea naşte viaţă?
28 ianuarie 2007
