Marţi, Iulie 15th, 2008
Ia-ma de mana… Te rog… Nu spanzura si speranta asta doar ca sa fi barbat. Stiu ca nu poti sa plangi in fata mea, dar sa stii ca pe pantecul meu te poti aseza chiar si pentru o scurta reverie. Poti zabovi mai mult langa mine sau scrie-mi in palma ce vrei sa imi spui. Sunt aici… voi fi… Te poti lasa pe mine de-a intregul, nu ma va durea nimic… Promit… Pentru ca pot… pentru tine.
Singuratatea iar ma mangaie pe crestet. Ma trec fiorii. Ma vrea intepenita… acolo, in colt. Ma vrea uitata… Ma vrea lipsita de gust, culoare, sunet. Ma vrea moarta in mine. Ma vrea fiinta fara suflare… Ma vrea… si ea tot nu inceteaza! Imi strang de vene ca nu cumva sa intre. O vad in fata mea mea cum cere ca si cum eu sunt o simpla proprietate cumparata de la un Diavol in noapte, de la un Inger inocent ce nu stie sa separe raul de bine. Ea nu imi rateaza nicio privire… Ea stie cand ma doare… Cu un deget imi mangaie rana, plimbandu-se printre randurile de globule si desfacand-o, tragand de piele. Si tot degetul din rana il baga-n gura… O prima lovitura!
Tot singura sunt printre oameni, tot singura cand vantul imi bate-n spate. Tot singura, tot eu visatoare, cu juma’ da fata neagra cand sufletul imi tace, cealalta rosie cand iubesc si el nu stie. Tot singura ma las pe pat s-adorm, sa treaca timpul si sa te vad din nou. Tot singura stau in ploaie, numai eu… gandurile de ieri se fac ghemotoc de amintiri si vara iar imi pare rece… sunt tot singura. In urechi imi canta iar melodii ce scot lacrimile din ochii mei fara sa vreau, fara sa vreau sa le simt… fara sa vreau… Tasnesc la fel ca nebunii din mine… au luat-o razna. Una imi intra in gura… e rece si fara gust. Sufletul mi se cojeste… prea multa singuratate.
Mi-as tranti sufletul de perete, sa-l fac sa urle inafara trupului meu… ca stii… ma doare… ma doare ca el doar in mine stie sa se descarce. Am ajuns sa imi plang gandurile… singura, tot singura. Am ajuns sa imi strang in pumni lacrimi inca nevarsate, sa fac din palme vai unde imaginatia curge in directii diferite si cateodata “un ramas bun” le face sa curga mai repede, sa piarda cate putin din notiunea timpului trecut… sa piarda putin din… mine.
Tags: diavol, durere, el, inger, singuratate, suflet, tacere, timp, trup
Posted in Din singuratatile mele | 12 Comments »
Joi, Iunie 26th, 2008
Sper ca in noaptea asta nu mai vine. Nu mai vreau sa-l vad cum ma loveste dur si fara mila. Ce i-am facut? Ce vrea de la mine? Intr-o seara m-a trezit din somn, batandu-ma barbateste pe umar de doua ori. Eu eram cu plapuma trasa pe mine, imi era frig, tremuram desi aerul era cald ca de vara. Fratele meu era dezgolit, mie imi era frig. Cum Dumnezeu sa fie posibil? Dormeam in acelasi pat, fiecare pe salteaua lui. Camera mea inca nu era zugravita. Frigul continua sa-mi tremure carnea de pe mine. Mi-am tras patura mai tare peste mine si ma fortam sa adorm. La urechile mele un gafait. M-am speriat. Am deschis ochii brusc si nici nu indrazneam sa ma uit in spatele meu. Stiam ca in partea dreapta a patului aveam o oglinda mare si eu una nu ma simteam in stare sa pot sa privesc in spate. Gafaitul continua. Ma obseda. Nu mai aveam somn, dar nici putere sa-l privesc pe gafait. Gafaitul era tipic pentru un om care alergase mult sa ajunga undeva si care era disperat. Mi-am auzit numele foarte raspicat. Nu am mai bagat de seama gafaitul. Intr-un final am adormit. Aseara iar m-am trezit ca arsa la ora 3. Nu mai suportam ora aia. Il simteam cum umbla prin casa, ii simteam respiratia. Am inchis ochii crezand ca nu o sa-l mai simt si in fata ochilor mei, asezat la picioarele mele, statea el tintindu-mi privirea, tintindu-mi fiinta care nu era pregatita. Credinta – Necredinta. Asa treceam de la o stare la alta. Si el profitase de fiecare secunda de deznadejde. Ochii ii erau rosii, insangerati. Eu eram silita sa stau nemiscata, nu puteam sa tip, nu puteam nici sa deschid gura. Tipam in mine. Doar el am auzea si zambetul ii venise pe buzele negre. Cu mana stanga pe piciorul meu, privirea lui intra in mine si toracele mi se ridicase. Imi oprise respiratia! Am uitat sa mai respir. Am uitat de timp. Si tot ce am stiut sa fac a fost sa ma rog. Nu prea stiam eu multe despre rugaciune, dar stiam ca orice spus din inima poate dobori sau cel putin indeparta silueta neagra de mine,de sufletul meu si sa raman in siguranta. De trup uitasem sa-i port de grija. Ma luptam cu o gheara. Ma luptam cu el, desi eram incepatoare. Se adapa violent din scaparile mele, din sudoarea mea prelinsa pe tample. El era inca nemiscat. Tot acolo, sezand diplomatic pe pat. Eu ma zbateam de una singura sa cer ajutor. Dar sunete reale nu mai existau. Eram doar eu si el. Fata in fata. Nu suportam sa ma atinga. Aveam impresia ca energia mea se prelingea toata printre degetele mele de la picioare. Si strangeam de ele. Sa ma lase. El tot mai tare ma apuca de picior. Vroia sa-l urasc si nu i-am facut placerea asta. Am zis “Doamne ajuta-Ma!” si invocam expresii pentru prima oara ca si cum le ziceam din minte. Ca si cum ele existau acolo, in natura mea, in fiinta mea. Paralizata complet in pat de privirea lui, imi tot repeteam in minte ca “pot..pot” , dar mai ales sa nu uit ca eu sunt reala si ca el nu face parte din lumea mea si nu o va face niciodata. Era doar imaginatia mea…Doar imaginatia mea !!! Era? Chiar era?!?! Isi bate joc de mine? Uuuu..nu. NU !!! Nu ma mai atinge!! Lasa-ma in pace !! Ma doare… Lasa-ma !!! Ma dureau plamanii…Ma apasa toracele. Tineam o greutate pe mine,spatele imi era arcuit si cu cat ma lasam mai jos cu atat ma durea. Nu vedem nimic pe piept, dar greutatea exista. Nu am mai stiut ce sunt acelea secundele,minutele,orele si la ora 6 si ceva expirasem tot din mine…de parca tot raul l-am dat afara printr-o singura suflare. Si tot s-a rezumat la o suflare… Deschid ochii, soarele dadea sa iasa de sub orizont. Prin fata mea trece un barbat in camasa,aplecat cu capu’n pamant,plimandu-se prin casa ca si cum ar fi trait inaintea mea. Inspecta atent peretii. Dau sa ma ridic din pat sa ma iau de el si sa-l intreb ce cauta in casa mea si ametesc. Nu am mai vazut nimic sa fie clar in fata ochilor. Pentru cateva secunde m-am izbit de un vid. Cand imi revin…nu mai era nimic. Doar o usa crepetita….
Tags: ajutor, barbat, buze, camera, credinta, degete, durere, el, fiinta, gafait, gheara, imaginatie, mila, minti, necredinta, ochi, privire, silueta, somn, suflet, trup, ura, usa
Posted in scrieri | 4 Comments »
Miercuri, Iunie 25th, 2008

Care ar fi cea mai mare durere? Eu cred ca cea mai mare durere e cea care o ti in tine… cea care nu are sunet, cea care nu vorbeste, cea care nu se arata lumii, nici celui mai bun prieten. Ati plans vreodata fara sunet? Ati tipat vreodata fara sunet… a-ti tipat vreodata atat de tare incat numai in fiinta voastra sa se auda ecourile durerii? Va vorbesc acum despre o alta durere… nu despre cea fizica pentru ca ea nu cunoaste limitele adevaratei dureri… ea este trecatoare si se poate vindeca usor in timp. Va vorbesc despre durerea muta.
Ce stie mutul sa faca? Stie sa taca… desi nu vrea. Stie sa indure… pentru ca gura lui nu ii permite sa arunce cuvintele, sa le spuna. Stie sa auda mai bine decat oricine altcineva. Stie sa planga in tacere. Stie tot, dar nu are cui spune. Stie sa iubeasca, dar nu are cum sa-si scoata inima ca ea sa o priveasca. Stie sa zambeasca, dar nu si sa tipe de bucurie.
Am intalnit persoane care imi spuneau ca ei nu plang niciodata, indiferent de situatie… acestia sunt niste muti incapatanati (chiar daca spun ca nu plang, cu siguranta au coltul lor in care isi rasfrang durerea, singuri). Sunt altii care nu au cui spune durerea lor si acestia sunt muti de nevoie (si care nu au incotro). Mai sunt cei care au fost putin mai norocosi cand destinul deja era scris… ei sunt mutii necesari. De ce tocmai pe ei i-am lasat la urma? Pentru ca am avut ocazia sa traiesc nu multe, putine clipe (dar credeti-ma ca au fost cele mai dure dar si cele mai frumoase clipe din viata mea) cu o persoana a carei gura a ramas inchisa nu din nastere, ci din cauza bolii. Sentimentul acela care doar se facea simtit nu si auzit era mult mai viu si mai puternic decat oricare altul de pe lumea asta… pana si bocetul era infim. O singura privire lucida printre randurile bolii era suficienta sa stiu ce gandeste, ce vrea… O singura strangere de mana mai jos de incheietura mainii drepte, prelungita pana-n spre varful degetelor mele lungi era poate cel mai frumos salut de ramas bun. Un sarut pe frunte insemna pentru mine cea mai dulce mangaiere… Ochii simpli,rumeniti de la atata durere launtrica ,vorbeau din scurte priviri. Dar de ce ziceam ca sunt ei necesari ? Sunt necesari pentru ca de la ei am invatat sa plang in mine… de la ei am invatat ca tu poti schimba totul cu o privire si ca de multe ori… tacerea vorbeste…
O intrebare am:
Daca ati deveni muti intr-o situatie in care nu mai puteti sa rabdati si izbucniti brusc de durere… Cum plangeti? Cum tipati?
desen de Otescu Daniel
Tags: durere
Posted in ganduri rasfirate | 2 Comments »