In nevoie de bani si de un job pentru a-i obtine am decis acum cateva zile sa merg sa lucrez la o firma de pantofi din orasul meu cel putin o luna. Stiam ca pentru o luna primeam un salariu chiar bun, plus bonuri de masa (mai bine decat sa lucrez intr-un bar unde trebuie sa port fusta scurta si sa ma simt aiurea ca doar trebuie sa le zambesc chiar si clientilor care imi fac avansuri mai mult sau mai putin decente). Destul de bine pentru mine… atat cat pentru vara asta… cat sa-mi strang niste banuti, sa-i pun la banca (sunt destul de zgarcita cand vine vorba de bani:D… si fiecare leu conteaza pentru mine) ca dupa incep iar cu studiile sa fiu preocupata. Ne-am strans mai multe fete si am pornit in puterea zorilor spre firma ca sa ne angajam. Stiam ca inainte au fost ceva probleme, ca s-au imbolnavit oameni din cauza substantelor, dar eu trebuia sa lucrez intr-o alta sala unde nu aveam contact cu nicio substanta (bagam pantofii in cutii etc.).
Am ajuns acolo… cu chiu cu vai… toate adormite… si ne-au tinut acolo mult si bine pana cineva a venit sa ne vorbeasca. Intre timp oamenii mai ieseau din hale si tot ce vedeam erau fete lungi si ochi bagati in cap… parca nu au mai dormit sanatos de multa vreme. Am trecut peste… dar incepuse sa imi fie rau. Bausem doua beri in seara cu meciul Romaniei, dar nici vorba sa-mi fie rau de la 2 beri… am ignorat si asta… pana ce am zis ca “eu tre sa merg la baie” si am fugit spre baie… unde am vomitat. Mi-am zis ca daca am ajuns pana aici… merg mai departe (cred ca in momentul acela creierasul meu nu procesa bine informatiile, ca altfel nu-mi explic de ce am mai stat acolo).
Am mai stat la coada pentru examinarea medicala si in nicio ora au venit 3 muncitoare carora le era rau… halele alea se deschideau din 10 in 10 min cum fiecare tot iesea si intra. Mirosul acela se raspandea peste tot. Cei de acolo nu-l simteau, dar eu care veneam din exterior il simteam din plin. Ma simteam tot mai rau… dar nici atunci nu reactionasem… la un moment dat nu am mai rezistat si parca m-am vazut pe mine in fata ochilor respirand mirosul ala… si distrugandu-ma singura. Ca in fond… nimeni nu te obliga sa lucrezi unde nu vrei tu!
Mi-am luat traista mea cu care umblu mai mereu si am zis ca eu plec… Si am plecat. M-am dus la personal sa le spun ca “vreau sa plec acasa ca imi este rau”. Nu cred ca vreti sa vedeti expresia “doamnei” cand se uita la mine… de parca nu eram prima si nici ultima.
Abia am asteptat sa ies afara din iadul ala… Nu mai suportasem… Pentru prima oara in viata mea am pus piciorul in prag si mi-am sustinut punctul de vedere intr-o situatie atat de importanta unde a trebuit sa infrunt singura totul, indiferent de consecinte. Pentru prima oara in viata mea nu am mai actionat dupa “efectul de turma” si mi-a pasat de mine in primul rand… si de sanatatea mea.
Multumiri lui OTESCU DANIEL pentru poza 
