De cateva dimineti incoace ma incearca un sentiment din copilarie. Obisnuiesc diminetile sa imi piaptan parul, privindu-ma-n oglinda mare din fata patului. Privindu-ma asa cum sunt eu, cu bune si cu rele, cu slabiciuni si puncte forte, cu zambete pierdute si regasite. E atat de mare incat ma cuprinde intru totul. Si-am inceput sa imi amintesc…
Mi se pare ca am auzit ceva. Nu, nu e bataia din pieptul Bunii. Se aude afara. E Dungata! Ma duc sa vad ce vrea, sper sa nu o trezesc. Deschid usa, pisica era in prag si privindu-ma a “buna dimineata, copila”. I-am zambit, bunica inca dormea. Am tras usa dupa mine si am ramas pe tarnat. Soarele rasarea de undeva din valea satului, eu eram undeva mai sus, pe o colina cu case rasfirate si pere dulci. Ne trezisem tustrei: eu, pisica si… veverita. Multi ani m-am chinuit sa o prind, dar intr-un final am renuntat. De multe ori si distanta e buna. Comunicarea se face numai prin mimica, miscari, sunete, priviri. Tarnatul era plin de muscate de toate culorile, toate numai floare. La jumatatea tarnatului era o galeata de apa si o cana. Apa de munte, rece. Mirosea a iarba cosita si a roua. Da, roua avea miros, miros de domnisoara. M-am intors repede in camera, in patul cu ghije de porumb, langa bunica. De fapt, ea nu era bunica, ci strabunica. Pentru mine toate erau bunici. Bunica se trezeste, eu eram cu capul bine indesat in perna, sa nu vada ca-s trezita. Ma chinui sa nu misc vreun deget, vreo pleoapa. Bunica se duce pe tarnat, isi ia o cana cu apa si-si toarna in palme cate-un pic si-si da pe fata. O aud cum ofteaza si cum vorbeste ceva acolo. La sfarsit aud un “Amin!” spus cu milostenie. Si bunica mi se intoarce in camera mai vie ca niciodata, cu miscari de furnicuta si tacere de vulpe. Se aseaza pe marginea patului si scoate de sub perna un piaptane mic si o oglinda cu pete pe ea. O sterge, dar nu se mai duc petele de pe ea. Tot o iubea. Se uita-n oglinda, zambeste, isi desface baticul… Un cap alb cu parul impletit in cerc, din jur imprejurul capului. Din spatele cefei scoate o agrafa . Parul nu facea nicio miscare. Se obisnuise sa fie intors, prins si acoperit. La atingerea mainilor, el cade coplesit. Nu mai recunoaste finetea mainilor sub care el cadea inainte. Recunoaste doar modul de a atinge. Numai ca manile au capatat de-alungul timpului un tremur ce ii da de gol varsta bunicii. Si cozile ajung jos, nu departe de podea. Spicul de grau se desface ca o reintoarcere in timp si timpul incepe din nou sa fie acelasi ca si atunci… doar pentru cateva minute. Parul mirosea a plante, nu am sa uit mirosul acela vreodata. Si dintr-o bunicuta ce a cam trecut de 80 de ani se transforma intr-o fecioara blanda, dar cu pielea crapata. Si-atunci mi s-a parut mai frumoasa decat era cand croseta sau cand ma mangaia pe crestet. Aceleasi maini ce au facut la razboi paturi si covoare, aceleasi maini ce au muncit in rand cu barbatul pierdut la 38 de ani, aceleasi maini ce au leganat si pocnit peste fund 3 copii, aceleasi maini care zilnic se impreunau pentru a-i multumi lui Dumnezeu… Aceleasi maini dezleaga acum firele de par de batranete si ea din senin e tanara, chiar daca picioarele sunt cam grele si o trag inapoi spre pamant. Timp de 3 luni de zile, in fiecare an, o vedeam cum isi pieptana parul cateva minute. Statea si privea. Nu mai zicea nimic pentru ca momentul reintalnirii ei cu tineretea o coplesea si intarea in acelasi timp. Din albastru inchis al ochilor se facea un albastru deschis. Pana si cerul era mai inchis la culoare. De la radacina pana la varf piaptanul avea o traiectorie saltatorie, pe val. Si ajungea jos fara a se impotmoli pe drum. De-atata vreme… stie drumul, mirosul, textura pe de rost.
Si-asa imi amintesc de ea. Parul meu nu e nici macar un sfert din parul strabunicii. Cu atata stres in ultimul timp, nu mi-am dat seama pe moment de ce chipul ei mi-e asa de des scos in fata ochilor mintii. Acum cateva zile s-au facut 3 ani de cand ea s-a hotarat sa nu mai lupte. S-a oprit in tacere… si-a impletit parul la loc, s-a uitat pentru ultima oara in oglinda in ziua aceea si s-a dat jos din pat. A luat o gura de rachie de mere si a plecat pe camp, intorcandu-se intotdeauna cu poala plina si cu spatele incarcat.
Imi lipsesti…
) Cred ca am aprins focu’ ala de 3 ori si tot se stingea..vantul era turbat,norii ne-au cam incoltit miseleste si cand il mai auzeam pe unul dintre baieti “Hai mai taci!!” replicand tunetului ne bufnea rasu’ . Pana la urma am aprins focul dupa ce toti muschetarii au cazut de comun acord si s-au dus printre tufisuri dupa lemne ..dintre care unul a fost mai putin norocos fiindca a prins in mana o urzica ce i se parea a fi lemn ,cea mai mare realizare a lui in seara aia.. S-a cam vaitat el..dar i-a trecut cu o gura maaare de bere:D
“Pfff…bah,ploua..haideti in masina!” Ne -am adunat ca sarmalele in oala bunicii si inghesuiti acolo in masina..ne intrebam
,eram cam ud 
