Era un schelet vioi pe scaun
Absent în a sa licoare.
Nu-i prea pasă ce-i spun,
E plin de gheaţă…
Limba lui violetă îmi facea semn,
Doar era-mparţită-n două:
O parte ţie şi una mie,
Dar tot nu-mi era de ajuns!
Vedeam doar mâini pipăind picturi,
Vedeam doar pene negre,
Vedeam doar ranchiună
Şi nu-mi găseam locul între atâţia!
Mă durea că petalele mele nu înfloreau,
Nu le semănau lor deloc.
Dar, ce mai eram eu pentru ei?
O limba neîmpărţită…
Mă fac să renunţ la afecţiune,
La tot ce mi-e drag,
La vise, zâmbete, libertate!!
Şi mă lipsesc de ele…
Îmi oferă tot ce e al lor, ura desfrânată!
Îmi dau vânătăi adânci, durere,
Maltar pe un zid oarecare,
Zidul lacrimand…
Se supune lor.
Am vrut doar trăire singuratică
Şi am primit vată-n sânge.
Am rămas un vânt gri, amar în gât
Şi un picur dulce
De… libertate.
(4 februarie 2007)


