Ad unum omnes!

Septembrie 4th, 2008

Toti ca unul

Asa am dorit sa imi incep randurile acestui articol. Vorbim aici despre un caz al unei fetite de numai 4 anisori, dar care este bolnava de leucemie. Andra Cristina Nicolae, diagnosticata cu o forma rara de leucemie dar care are un tratament rezistent, mai are acasa inca doi frati de 11, respectiv 9 ani si un altul venind pe drum. Nedispunand de o situatie financiara precum a unor copii ce isi etaleaza masinile de mii de euro, hainele de firma si portofelul gros, ea mai are nevoie de inca 30000 € din suma totala de 170000 €. Mai e putin pentru ca Andra sa fie din nou pe propriile-i picioare, vorbind si razand, recuperandu-si fiecare zambet pierdut in spatele bolii si redevenind un copil… nu un bolnav.

“O mare parte din suma a fost asigurata de Ministerul Sanatatii de la noi din tara. Totodată, o fundatie din Italia a asigurat, pentru început, 20.000 euro. Astfel, mai raman descoperiti vreo 30.000 euro, bani pe care trebuie sa-i trimita la clinica pentru perioada dintre 15 iunie si momentul in care ministerul a aprobat dosarul.” Bogdan Ciuclaru si Alex Vidia pe blog.

Nimic nu poate depasi limitele durerii zilnice decat moartea propriului tau copil chiar sub ochii tai. Parintii, care se confrunta cu asemenea situatii de criza sufleteaza in primul rand dar si materiala, ajung sa traiasca intens pana si cea mai mica durere a copilului lor. Nu, nu exista explicatii pentru asta, dar ochii unui copil la o asemenea varsta nu stiu inca a minti, sunt un suflet deschis pentru toti, mici si mari. Haideti sa lasam putin cotidianul deoparte si sa privim cu adevarat inspre viata. Sau mai bine zis… inspre adevarata viata. Filmuletul despre Andra il gasiti aici

Conturile unde puteti face donatii sunt:

RO83BPOS16006687619RON01

RO18BPOS16006687619EUR01

Ambele conturi sunt deschise la BancPost.

Haideti sa fim toti ca unul pentru… VIATA insasi!

Multumesc Marius Tudor pentru initiativa!

Cocina porcilor de lîngă turma oilor

August 27th, 2008

Notă: Acesta este un pamflet şi trebuie luat ca atare

În introducere:

Provincialu’ şi Speciala

-Băi, Specialo! Avem deja mai mult de un an aci. Deja simt cum şi curu’ parcă ma trage in jos, dar eu mă simt mai bine aşe. Parcă acum muştele trag mai bine la mine. Cred că sîngele meu o fi mai dulce acuma (şi rîde sarcastic)

-Lasă lasă… Acum o ducem noi bine. Dar, neneeeeee…

-Fată, nu te complica să vezi ce e dincolo de gardul de beton, ăsta colorat în verde mucegăit. Noi suntem mai speciali decît ei pentru că noi avem curu’ mare şi putem călca pe oricine în picioare.

-Uită-te la ele cît sunt de frumoase… oile

-Nu, fă! Ele s-au luat după tine, văzîndu-te aşa de frumoasă cum nimeni nu va îndrăzni să fie! E adevărat că belciug d-ăsta au toate (toate grase ca tine), dar ca tine nimeni.

-Aş vrea macar o dată să văd cum ele îşi piaptănă părul…

-Da’ dute odată să te uiţi la ele… că m-ai înnebunit, da’ vezi să nu stai mult!

-Bine (şi clipi des din ochi)

-Da’ ajută-mă să trec gardul… Ah… ăăăăă… Ridică-mă pentru că eu (forţîndu-se să aibă glasul subţire) sunt finăăăăăăă

-Stai că nu pot să te arunc aşe… (Grasa dracu’) Trebuie să te împing păstă gard. Băieţi?

Şi aşa o împinse pe Speciala peste gard, cu chiu cu vai. Celălalt, văzînd că ea e dincolo de gard, îşi întoarse fesele la soare (Bine că îşi dăduse dracu odată!)

Cu coada-i răsucită, mergea ea pe cărare. Încrezătoare. Bucile i se zdrăngăleau ca mărgelele la o mărime mai mare. Pe măsură ce ea scotea ceva genial din gură, toţi porcii din noroi o priveau pe sub şuncile ei perfecte, că doar ea sub nicio formă nu poate fi copiată. Cu botul sus şi belciugul la vedere, cu armata de muşte pe spate, se îndrepta spre gardul oilor, curat şi mirosind a iarbă proaspătă. Oile sărbătoreau încă un puiuţ. Speciala dorea şi ea să fie acolo, aşa cum oricine îşi doreşte. Dar nimeni nu o băga in seamă.

-Hîîîîh… şi se întoarse pe unde venise.

A doua zi, se spălase. Mare lucru. Se spălase bine după ceafă, acolo unde prostia se adunase împreună cu jegul. “Se spălase!!!!” strigau ceilalti.

-Da’ acuma nu mai pare de-a noastră!

-Atîtata timp cît fesele îi atîrnă… e de-a noastră. Problema e că a cam început să vorbească mai mult decît am vorbit noi in ăştia doi ani. De fapt… Problema e că… în fiecare zi e cu oile alea în gură. E mai rău ca mă-sa, să mor… ha ha ha ha. Da’ hai şi voi… ha ha ha ha ha ha tăţ’ in cor ha ha ha ha ha ha ha ha ha.

Puiuţul se lăsase de mamă şi se juca pe lîngă beţele de lemn ce îl despărţeau de Păşunea Mare.

-Bună!

- (ăăăăă bănuiesc că acuma tre’ să zic şi eu tot aşa?) Bună…

-Ce te aduce pe aici?

-Vroiam să văd ce fac de obicei oile

-Păi ce să facem? Eu deja am invăţat să citesc… Avem învăţatori buni aici

-Asta faceţi tăt… toată ziua? (concentrează-te, fată… vorbeşte corect…)

-Da

A treia zi, fermierilor le-au fost repartizate aceleaşi vopsele pentru marcarea animalelor ce aparţin din acea zonă. Speciala a auzit că puiuţul avea aceeasi culoare de vopsea pe unghii, la fel ca şi ea. Revoltată, nu s-a mai dus nici in gropa cu noroi aşa cum făcea in fiecare dimineaţă. A rămas într-un colţ şi ce s-a gîndit ea? Să îl sune pe Provincialu’…

-Alo… Alooo… m-auzi?

-Da! Sunt într-o şedinţă acum, dar pentru tine orice…

-Cineva mă copiazăăăă!!! Şi-a făcut unghiuţe ca şi ale meleee… (se screamă să scoată o lacrimă slăninoasă din ochi)

-Lasă, draga mea că se rezolvă!

A patra zi, conferinţă. Provincialu’ şi trupa împreună cu Speciala sub aripă buci.

A cincea zi, pe toţi pereţii porcii au mîzgălit “revolte”, plini de mandrie si corectitudine, dornici să apere unicitatea Specialei. Puiuţul a replicat:

- Dacă ai curu’ mare, nu înseamnă că te poţi aşeza oriunde!

va urma

later edit: Nu va mai urma nimic. Pur si simplu eu mi-am incheiat aici punctul de vedere. Cine are urechi, sa auda!

Holocaustul necuvantatoarelor

August 26th, 2008

Rasfoind prin articolele Jurnalului National azi dimineata, am gasit un film documentar, Earthlings, ce se doreste a fi o parte din realitatea nedezvaluita multor ochi de-a lungul timpului. Un fragment din realitatea pura, cruda si fara “atentionari de violenta”.

Pot sa spun ca am rezistat pana in minutul 18. De acolo ma opream de cateva ori pe minut… secventele sunt de la sine vorbitoare. Am dorit sa scriu mult mai mult la acest post, dar credeti-ma ca nu mai pot… pur si simplu inca retraiesc emotiile de acum doar cateva minute.

Inchei cu: “Invatati ce inseamna empatia!”

Res nullius?

August 18th, 2008

As dori sa incep prin a-mi cere scuze tuturor care au crezut ca imi bat joc de ei modernadu-le comentariile. Aceste comentarii au fost moderate inca din momentul in care acest blog a inceput sa existe. Nu am crezut in nicio clipa ca toate gandurile mele vor ajunge in sufletul vostru, ca sa vor ghemui acolo frumos ca un copil cand cauta caldura si mai ales ca vor prinde gust pentru voi, cititori si bloggeri. Gandurile acestea nu sunt lucrul nimanui! Sunt ale mele… unele ce imi fac rau, altele ce inca ma invioreaza. Azi am avut ocazia sa cunosc un om si altfel decat amabilul sau solidarul ce imi vorbea. Azi m-am scarbit. Azi mi-a parut rau de… de nedreptatea cu care ma judeca unii oameni fara a lua in calcul si opinia mea. Azi am realizat ca nu mai vreau sa fac parte din blogosfera.

Asa ca am reluat decizia ce o avusesem in minte in prima zi cand blogul si-a spus primul of (doar ca de data aceasta o voi pune in practica)… si anume: Voi scrie cat pot, imi voi scrie ganduri… si atat. Va fi totul o lada unde gasesti “vechituri”… o lada in fata careia nu ai voie sa razi, sa tipi, sa trantesti cuvinte, sa spui cat de mult iti place, sa plangi sau sa fii trist, dar o poti privi. O lada menita sa vorbeasca de una singura doar pentru a se descarca. Ce m-a determinat sa fac asta a fost situatia in care am fost pusa astazi.

Si inca o data… Imi pare rau pentru neintelegerea aceasta!

Best beat of my heart

August 18th, 2008

Egoista de cateva ore, m-a lasat fara sange. Si-a tras, nebuna, venele din mine asa cum smulgi o buruiana din radacini. O gura rosie de la caldura se arata timida din piept, buzele se destind singure… vantul tanar de dimineata le racoreste. Se umezesc singure… Se preseaza una pe cealalta, se iubesc. Se deschid – iubire. O mana iesise subtil din mijlocul pieptului meu. Gusta putin din aer, ii place… Continua… Un deget, doua, trei… Mangaie aerul incalzit deasupra mea, se roteste spre stanga…

- De ce stanga?

- Sa te apuc mai bine…

Se desprinde, mana se intinde. Se intinde si cealalta. Se schimba anotimpu’. Zambetul se lungeste peste gura si apoi se strange atunci cand timpul, la fel ca si ea, renunta la mine. Cu mainile inca pe marginea gurii pieptului desfacut sta. Ma marginesc. Carnea se invineteste. Nu ii pasa. Priveste in jur. Simte. In fata mea un mim gol si alb. Vreau sa il salut. Ea nu ma lasa.

- Buna! putin ragusita…

el ridica podul palmei albe in fata mea in semn de salut

- Da’ ce cauti p-aici?

Mimul privi spre mine, deseneaza cu degetul o inima pe pieptul lui. Ea cu privirea-i ca de sarpe atinge. Trasarise! In lipsa de clipire… ochii ii curg pe mine. Si iese!!!

Last beat of my heart…

Mimul zambeste.

Raiul e deasupra noastra

August 14th, 2008

…si se vede. Voi il vedeti?

Roiuri de albine

August 13th, 2008

Azi m-am plimbat de una singura, fara Ella, fara Victoria, fara Gabriela, fara Stefania. De una singura… eu si cu cateva dintre criptele din mine. Vreau sa ma luati in brate, vreau sa ma sarutati printr-o singura gura, toti, pe frunte, in acelasi timp. Vreau sa simt ca… ca pot sa daruiesc atunci cand un altul din categoria “amicitiae” imi intoarce spatele doar pentru ca materialul e mai presus de mine, mai presus de ceea ce inima imi poarta pentru ei… Prietenie

Ziditi-ma-ntre voi, nu conteaza cum te cheama, vreau sa simt caldura. Frisoane de frig, capul mi se invarte – incepe febra. Cu umerii putin ridicati, cu palmile adunate ghemotoc intre coapse, clipesc lung si rar… De fiecare data cand deschid ochii, pleoapele se lasa iar jos. Arunc din mine in nestire la fericire ca si cum eu nu am nevoie de ea. O las celui din spate. Gatul sfieste capul sa faca o plecaciune, ma las in jos, atarn acum numai de mine. Restul? restul sarbatoreste inca un mort.

Prietenie, roiruri de albine au trecut prin mine, sunt inca tanara, drumul de-abia acum se varsa sub picioare. Sa zambesc? O sa zambesc… maine, de una singura, promit. Acum imi continui plimbarea in cimitirul gandurilor mele. Pe maine…

Talpi albe-n sange

August 12th, 2008

Am adunat toata ura din mine si mi-am ridicat-o putin mai sus de corzile vocale. Se imprastie in mine ca cerneala in apa, pupilele imi sunt dilatate. Ura stie a patrunde. Alcoolul m-a facut sa intru intr-o lume aparte. Am zambit larg catre sosea, am inchis ochii, m-am lasat pe spate. M-am rasturnat! Am iesit din masina fara chip, doar cu un picior in balta de noroi.

Ma plimb cu talpile prin noroi. Nu stiu pe nimeni. Sunt singur. Tremur. Picioarele imi aluneca. Cad. Plin de noroi, imi consum ultimele guri de aer. Strang de pumni, maxilarul intepeneste, plamanii mi se deformeaza. Organele se scurg din mine. Unul cate unul se lasa prin vene jos. Nu mai am nimic. Incerc sa imi aprind o tigara. Se sparge ceva in mine! Sange…

Ma plimb cu talpile prin sange. Balta se lungeste. Sangele e rece, aluneca. Mai sunt si altii in spatele meu, cei de pe bancheta din spate. Ei au fata. Din ei nu curge sange… Caut. Caut ceva. Caut drum, caut carare, caut scapare. Revenire la lumina in bocanci, blugi si camasa. Nu gol, cu talpile goale. Revenire la o mama. Revenire la o coaja de paine. Revenire la gust, miros, auz, vedere. Revenire la… suflare.

Ma plimb, ma plimb cu talpile prin gandurile mele. Se spala de sange. Se spala de rautate. Vreau sa o iau de la capat. Dar de capat cum dau? Cum sa o iau de la inceput daca eu capatul nu-l stiu? Cum sa imi iau viata de mana daca ea in mine nu mai e? Privesc-nspre balta. Talpile albe aduna sangele varsat din mine. Doamne, deschide-mi gura sa trag aer in piept… Doamne, desprinde-mi buzele sa pot sa cer iertare… Cred ca mi-am pierdut mintile. Cum pot eu cadea in intuneric? eu nu il pot patrunde. De m-as pierde-odata! De m-as rupe din ea! Vreau… Am zis: VREAU… Vreau sa traiesc!!! Ah… respir!!!

Casa cu suflete

Iulie 23rd, 2008

Jucatorii de poker s-au adunat in pod. Fiecare stie ce are de facut, ce carte sa joace, in ce colt sa se aseze, carui om sa-i stea in spate. Unele sunt mai brutale, lovesc usi, geamuri, podele. Altele mangaie, acopera cu patura, trezesc inainte de necaz, sufla cate-o sarutare. Eu stau cu ei de-o vreme si tot nu ma satur,desi ma mai enerveaza cand de cei-cu-picioare se leaga asa, fara motiv. Distractie!

Acum trei generatii, in casa asta familia avea un baiat ce ii placeau trenurile. Isi facea trenulete din par de porumb legat cu sfoara bunicii pentru gradina, cea cu care lega rosiile cand cresteau. Se juca la colt de gard. Limba Rosie ii rupea mereu jucariile, il facea sa planga. Tot el intr-o seara l-a intrebat pe copil daca nu cumva vrea sa vada trenul adevarat cum merge, nu doar sa se joace cu el. Copilul venise dupa el. Toate usile i le-a descuiat in fata. Tinandu-l de mana, copilul se intrebase de ce e atat de afectuos cu el…

-Pentru ca in seara asta ne jucam pe o linie!

-Si pot sa stau mai mult?

-Da… de acum inainte aici vei sta, copile! (zambeste)… Pentru ca pe linie vei muri, isi spuse in gand.

Linia pe care statea tremura.

-Nu te speria! Vine…

-Da? Atat de repede?

-Da… pentru tine

Am murit in timp ce moartea tipa in mine ca un tren sosind in gara special la ora asta. Dupa ce am murit, Limba Rosie nu a mai vorbit cu mine. Aveam 7 ani. Acum nu stiu cati am, stiu doar ca mama, tata murisera si eu am ramas tot tanar. Au mai dormit si altii in camera mea, alti proprietari, alti copii de bani gata, au fost si alti gandaci pe pereti, au fost ziduri daramate si iar zidite, forme noi, geamuri cu rulouri. Dar casa nu a mai fost renovata de mai mult de 100 de ani. Aceleasi tigle inca nesparte, aceasi terasa descoperita, acelasi pod mai mare decat sala unui vernisaj. Aici nu avem usi si nici geamuri. Aici trecem prin paianjeni, pereti, cotrobaim prin dulapuri. Numai printre cei-cu-picioare nu putem trece. Ei sunt materia, noi suntem nebunii invizibili, suflete impadurite de timp, de tipete mute…

Acum privesc printr-o gaura intr-o tigla, ma uit la soare… sorb lumina. Limba Rosie a ramas la fel. Ar mai vrea el sa mai scoata cate un copil pe-o linie de cale ferata. S-a multumit ca dupa mine sa ii faca felul vecinului. Proaspat angajat la Politia din orasul meu plecase seara cu un incepator la volan pe un drum despre care se spune ca o portiune din el e blestemata. Portiunea aceea se afla intre doua cruci. La una din ele e mereu aprinsa o lumanare, desi tanarul care murise nu era de aici, era in trecere. Nu avea cine sa ii aprinda o lumanare. Nimeni nu a vazut persoana care o aprinde mereu. Zi sau noapte, ea arde. La cealalta cruce, un accident al unor tineri care erau in ultimul an de liceu. Asa murise si vecinul. Ramas complet desfigurat la fata, cu mainile zdrobite a plecat intr-un cavou de acasa, tot captusit, in uniforma, cu mersul acompaniat de fanfara militara, cu capul acoperit de o panza alba netransparenta. Limba Rosie i-a spus in vis ca Ioana, iubita lui, zace langa o padure si ca are nevoie de el. El s-a dus spre ea… spre moarte.

-De ce faci toate astea?

-Ca sa pot sa imi rascumpar sufletul de la Diavol

Eu am platit, fara sa vreau, un ban din rascumparea lui fata de Diavol. Credeam ca o face din ura pentru cei-cu-picioare, dar el nu o facea doar din sete de sange. Limba Rosie incearca de mai bine de 100 de ani sa isi rascumpere sufletul mult dorit. Crime, accidente, viteza… A inceput de unul singur, acum are o intreaga breasla. Toate victimele lui ii sunt sclave, ii sunt supuse. Numai pe mine ma lasa in colt…

-Pe mine de ce nu ma iei in breasla?

-Pentru ca imi pare rau ca te-am omorat, copile! Nu trebuie sa fii aici!

-Atunci… da-mi drumul!

-Actualii proprietari sunt atat de slabi de inger… Hmmm… si plecase in graba.

Seara formau un intreg, o silueta translucida ce zbura perfect circular intre cele doua case, casa mea si cea a vecinului. Eu stateam pe scari, privindu-le ritualul. Faceau cate 33 de cercuri si cand ajungeau la cel de-al 33-lea se risipeau in toate directiile, se desprindeau toti de Limba Rosie ca musculitele de pe un cadavru asezat in picioare, suspendat in aer. Cate unul sau cate doi pe un suflet… Aseara au dat petrecere in pod, sarbatoreau inca un mort. Topaiau la fel ca si caii, unul din copii se trezise. Ceilalti dormeau… el statea in pat, privind spre tavan si le suporta galagia. Putea sa ii zica mamei lui ce auzise, tot nu il credea… “imaginatie de copil”. Azi dimineata, joaca a fost luata mai in serios. Cand copilul dadea sa iasa din bucatarie, Limba Rosie trantise o palma pe usa. Usa trosnise. Copilul intepenise…

-De ce nu il lasi in pace?

-Pentru ca am nevoie de…

-Ai nevoie de ce?

-Am nevoie!!! (il lua de umeri si il scutura in aceeasi masura in care cuvintele ii ieseau pe gura) Nu intelegi?!

-Il vrei si pe el acum? Nu iti e destul?
-Am nevoie…

-Ma ai pe mine!!!

-Tu nu imi esti sclav

-O sa… ofteaza… O sa devin!!!

-Nu… si pleaca.

Ceilalti erau plecati dupa “prada”. Limba Rosie intra in sufragerie. De copil il despartea doar o usa. Incepuse a calca pasii mai greu sa ii auda si sa se trezeasca… sa-i provoace frica. Minute in sir umbla in stanga-dreapta pe covoare. In sfarsit se trezise…

- Lasa-l

-Am nevoie de el… altfel va trebui sa ajung la el, sa ma puna in grajdiul cu vite, sa ma calce in picioare. Asta pentru inceput… ca dupa… Asa ca il voi lua!!!

-Ia-ma pe mine!

-Nu

-Tu crezi ca el te va lasa in pace? Iti va cere tot mai des cate-o victima… Ma duc eu in locul tau… Uite, lasa-ma pe mine sa ma coboare in Iad… Si asa iti vei lua si tu sufletul inapoi si nu vei mai suferi.

-Nu… ii curse o lacrima din ochiul stang. Ma voi duce eu. Tu intoarce-te unde trebuia sa fii… Nu-ti fa griji ca imi voi lua toti demonii cu mine. Niciunul nu va ramane fara lesa. Ii voi tari cu mine in groapa, acolo unde trebuia sa fi stat de mult. Cu bine…

-Stai!!! Eu unde sa ma intorc?

-In lumea celor-cu-picioare…

Noaptea trecuse. Dimineata in bucatarie

-Dragule, mi-am facut testele… Sunt insarcinata in luna a 2-a!!!

-Cum? Ai mai facut analize si luna trecuta si nu a iesit nimic…

-Stiu… dar in analize asa arata. Sunt insarcinata de doua luni!!!

Peste cateva luni de zile, mezinul avea sa se joace cu trenurile prin casa.

Rupt de ei. Rupt de toti

Iulie 23rd, 2008

M-am nascut dintr-o mama bolnava si din pacate nu am ramas eu ultimul copil din familie. Am fost 11. Cinci dintre fratii mei au murit (doi la nastere si trei dintre ei pe parcurs, motivul nu l-am stiut niciodata). Vedeam doar bandajele lor aruncate pe jos, dupa ce mama spunea “inca unul e gata”. Pe mine ma luau si ma bagau in a doua camera, cea cu trei paturi si multe perne. Stateam acolo cu o carpa rosie si rupta in poala cu care ma jucam, mi-o imaginam avion si o fluturam prin aer minute in sir pana ce mama plangea iar de durere si atunci ma opream din joaca. Atunci am privit prima oara in jos…  si am lasat zambetul deoparte.

Ma plimb acum prin ploaie, cu parul despletit, dat dupa urechi scolareste. Nu stiu ce am, dar in ultimul timp nu imi mai suport parul, imi vine sa il tai! Imi vine sa il rup!!! Ochii mi s-au facut mici, abia accept un om langa mine si cand se apropie mai mult de mine, de pielea mea, clipesc din ce in ce mai des, nu privesc decat in jos si… ascult. Parca toata carnea se tine mai bine de oasele mele si prin vene imi misuna frica atunci cand pielea simte un alt miros de piele straina… Nu sunt cu nimic special fata de ei… Doar ca eu cand am inceput sa constientizez ce am jurul meu mai bine, m-am vazut intr-un loc plin de copii, poate mai amarati ca mine, intr-un loc unde primeam masa, haine frumoase, vizite de la straini ce imi vorbeau limbi rastalmacite si ma tratau ca pe un retardat, dar… nu primeam parinti.

Ma bateam zilnic in camera, pe hol, in curtea casei mele care era imensa, prost asfaltata, cu gropi. Nu ma intelegeam cu nimeni, nici macar cu cei de varsta mea. Directoarea ma trimitea la psiholog dupa ce ca imi dadea cate doua palme peste fata. Psihologul imi facea fisa saptamanal si o trimitea directoarei. Directoara tot ce putea si stia sa faca era sa tipe excesiv la mine, sa ma scuipe cu saliva si sa ma loveasca. Ca pedeapsa primeam doar o singura masa pe zi…  si nu aveam voie sa ies afara. Ce sa mai zic de educatoare care nici macar nu ma auzeau cand spuneam ca vreau la baie si asa faceam pe mine. Tot ele erau cele care ma umileau in fata copiilor dandu-mi pantalonii jos sa vada toata lumea ce am facut. Am crescut cu mila in privire si cu neputinta de a ma apara in fata altora…

Ajuns la scoala unde am invatat ce e cu adevarat bataia… Dar nu cea primita de la copii, ci de la invatator. La orice cuvant, litera, cifra scrise incorect imi trantea o palma intreaga dupa cap si imi dadea in cap cu ghiulurile lui mari de aur pana ce ramaneam cu mainile inclestate deasupra mea ca sa nu ma mai loveasca… Cand cedam, intram sub banca… Si atunci ma tragea brutal de haine, ma ridica si inca o palma peste fata doar pentru ca indrazneam sa intreb de ce da in mine. Si asa nu mancam mult, dar tanjeam ori de cate ori imi vedeam colegii mancand din pachetul pregatit de parinti, dupa un fruct… dupa un patratel de ciocolata. In zilele bune ale invataorului el ne aducea bomboane. Eu mereu eram ultimul care le primea, desigur ca erau injumatatite fata de ale celorlalti.

Chiar si la varste fragede nu mai stiam de mine… doar ma trezeam stand pe jos, trantindu-ma cu spatele de perete intr-un ritm perfect, in fata colegilor mei sau in fata asistentelor de la Centru. Plangeam… tipam… ma trezeam cu saliva curgand din gura si atunci imi era rusine de mine, de ce facusem, de cum aratam… de cum aratam in fata singurei fete care imi placea. Nu ii mai suportam… mi-o doream pe mama… Mama era in Moldova, cu restul fratilor. Nu inteleg de ce m-a dat pe MINE la Centru… De ce? De ce… O singura data am vazut-o pe mama dupa ce m-a lasat aici, singur. Directoarea m-a chemat intr-o dimineata la ea in biroul acela luxos sa imi spuna ca mama va veni maine la scoala. Nu am stiut ce sa mai zic… sa sar in sus de bucurie, sa plang… Nu mai stiam nimic… Ma gandeam doar la mama. Am asteptat-o la scoala si plimbandu-ma cu ea prin curte, toti copiii erau pe geam susotind unul altuia “Uite-o pe mama lui Bebicu”… sau altul in gura mare prin clasa “Uitati-va pe geam la Bebicu!!!”. Mama era cu doi covrigi intr-o plasuta transparenta, cu mainile mici si la fel de tacuta cum era inainte. Hainele erau tot inchise la culoare, doar fata, ochii i se mai schimbasera putin… au devenit mai lasati, mai obositi, mai tristi ca niciodata…

-Mama…

-Nu-mi mai spune mama…

-Esti mama mea, ii lua fata intre palme si o saruta pe obraz. Ea privea in jos, el drept spre ea.

Am crescut… Nu mai sunt copilul acela ce facea orice, am zis orice, pentru o mancare buna, o ciocolata si mai tarziu o tigara, de fapt… o tigara fumata mai mult de jumatate acompaniata de “na mah si tie!”.  S-au hranit altii din portia mea de mancare, dar niciodata nu am zis nimic… am tacut. Mi-au luat altii hainele si mi le-au vandut, eu ramaneam tot cu aceleasi. Mama s-a departat de mine. A venit alta si alta… m-am oprit la una singura. E cu mult mai batrana decat…mama… dar, ea cel putin ma iubeste. Din momentul in care femeia aceasta m-a luat la ea acasa, mi-a dat de mancare, m-a imbracat simplu, dar curat… sufletul meu iar s-a molesit. Nu, nu s-a intamplat nimic… Femeia asta doar m-a iubit si pentru mine era suficient.

Sunt ud tot… sunt tot sfasiat in mine. Oamenii au gheare… Oamenii au picioare grele, caci sub ele am fost ani de zile. Arat atat de normal incat nimeni nu si-ar da seama prin cate am trecut. Imi tin de bluza cu mainile incrucisate peste piept, nu vreau sa le vada nimeni… Hai, misca-te pentru mine, draga inima… respira aerul asta nou si hai sa o luam de la capat. Ploaia asta nu e degeaba aici. Ea ne spala. Pe mine de mizerie, pe tine de… durere. Adapa-te cat mai poti din ea, soarele vine. Si stii… e abia dimineata, drumul abia incepe. Ploaia se sfarseste… Eu privesc in fata, tu nu trebuie sa faci nimic, numai sa te tii de mine prin noile vene de otel, sa nu imi scapi din mine pentru ca… am nevoie de tine sa fiu iarasi… cald… cald.

Online acum:
   website counter  

Sa pastram 
Romania curata!

sustin blogosfera feminina