… cea mai frumoasa din toate toamnele traite de pana acuma. O mai tineti minte pe doamna din Amalgam? De dimineata m-am dus sa imi iau iarasi cornuri si desigur ca am stat mult pe ganduri daca sa ma duc sau nu pt ca imi era lene. Si ca de obicei, ceva mi-a spus “du-te”. M-am dus sa iau cornuri, iar cand m-am intors m-am intalnit cu doamna aceea. De data asta nu m-am mai dus la ea sa o intreb daca vrea sa o ajut, ci am invitat-o la… o plimbare. A fost mirata sa ma vada intreband-o de o plimbare pt ca nu mai avuse parte de mult timp de una, doar de plimbari singure. I-am oferit bratul si s-a facut ca nu il vede.

-Dar sa stii ca eu merg foarte incet… ii dadusera lacrimile

-Ooo, stati linistita, am timp destul

-Dar tu nu trebuie sa mergi la scoala?
-Nu. Cel putin nu azi. Incep anul 1 la fac sapt viitoare

-Da? uitandu-se o clipa in ochii mei

-Da…

-Si unde esti?

-Facultatea de medicina

-E bine, e foarte bine ca vrei sa faci asta

-Da…

-… mai facuse cate un pas

-Care este cea mai mare realizare a dumneavoastra de pana acuma, din tot timpul acesta trait? am intrebat-o cu zambetul pe buze

Se opreste din mers, se uita la mine… Ii tremura barbia

-Fiica mea, si da sa planga mai pe sub gene

-Dar cel mai mare esec de pana acum, daca se poate spune si-asa?

-Ooo, au fost multe…

-Ei bine, stiti cum se spune… Un picior in fund e un pas in fatza.

-Da, asa e…

Vorbea foarte lin, iar fiinta ei se situa undeva intre a fi copil si a-ti mentine maturitatea. Nimic nu parea sa ne opreasca din mers, din discutie. Oamenii treceau pe langa noi, unii nu aveau loc de noi pt ca erau mult prea infatuati ca sa se dea la o parte si strambau din nas. Bariera se inchide. Nu a existat un om care sa nu zambeasca sau care sa nu se gandeasca la “a trai” cand ne-a vazut pe noi doua razand si ignorand frigul, durerea, greutatile. Cate o frunza cazuta pe umerii nostri ne mai amintea ca e toamna si ca e frig.

-Va place toamna?

-Daaa… si a fost un da prelungit undeva in sufletul ei pe care l-am auzit. S-a uitat la mine parca a-si cere scuze ca am fost partasa la ecoul respectiv. Eu i-am zambit ca totul e in regula.

Ne-am continuat drumul in pasi atat de mari… incat ne permiteam sa sarbatorim fiecare pas.

-Uite, eu aici stau.

-Da, stiu cine esti.

-Eu credeam atunci ca nu stiti cine sunt…

-Cum sa nu te stiu. Esti fata lu’ Gelu, am zambit

-…

-Tatal tau a fost coleg de clasa cu fata mea

-Da? Nu stiam ca avem legaturi asa mari si incep sa rad. Si radem impreuna. Pt prima oara in viata mea rasul meu a fost molipsitor si credeti-ma ca nu regret ca nu a fost pana acuma pt ca momentul in care am inceput sa radem amandoua a fost ami mult decat satisfacator pt mine, ca si om.

-Mergeti la magazin acuma?

-Nu… ma duc pana in colt de strada si apoi ma duc la magazin.

Imi dadea de inteles ca mai vrea sa se plimbe cu mine si-am zis…

-Pai atunci… sa mergem! zambindu-i ca unui om caruia ii propun calatoria viselor lui si de parca asta a fost ceea ce si-a dorit in tot acest timp.

-Sa mergem!

Deja o simteam mai entuziasta si mai vioaie sufleteste. Parca ne obisnuiesm amandoua una cu alta.

-Incep teii… stiti, tunelul acesta, ca eu ii spun tunel, mi se pare magic. Teii au ceva in ei care ori de cate ori trec pe sub ei, orice problema as fi avut, ma detasez de contingent, uit de lume, respir adanc si privesc in sus spre frunzele teilor. Iar cand sunt infloriti mai mare mi-e dragul…

-Da… intr-adevar sunt frumosi

-Eu cred ca greutatile ne fac sa fim ceea ce suntem. Sa fim mai frumosi

-Da… se poate

-Si? nepoti aveti?

-Da… am o nepoata, Teodora, care a fost… ii dau lacrimile… prima… femeie care a escaladat un munte de peste 8.000 de metri.

-Wow… intr-adevar am ramas uimita.

-Si vine acuma in 8 oct acasa…

Din pacate sau nefericire pt ea, eu ii auzeam si simteam gandurile. Iar asta a linistit-o intr-un fel. Si-am mai vorbit, si-am mai vorbit.

-Vreti sa va astept afara pana ce terminati de facut cumparaturile si sa mergem mai departe incolo sau ne vedem maine dimineata?

In momentul acela parca a revenit cu picioarele pe pamant si si-a amintit cine e. Doamna pe care o vede toata lumea cum se chinuie dimineata sa umble si-si trage de corp pt ca e incapatanata sa traiasca. Efectul iesirii de sub protectia teilor si a magiei se simtea.

-Maine dimineata, da… si mi-a zambit atat de frumos…

Am sarutat-o pe ambii obraji si i-am spus ca ne vedem maine dimineata. A observat cum a uitat de mana stanga paralizata si a vrut sa o intinda sa ma ia in brate, dar nu a reusit. Inca o data si-a amintit de statutul ei, dar de data aceasta cu zambetul pe buze. Si parca ne-am eliberat amandoua… De ce anume? Cred ca de teama.

Maine ne revedem din nou, draga Doamna!

Nu-mi mai vine sa plang. Sunt fericita… ne-am alimentat amandoua din greselile fiecareia cu lumina si asta imi place cel mai mult. Eu stralucesc fara nici cel mai mic efort. Straluciti si voi, dragii mei. Nu va costa decat o simpla destindere pt inimile voastre elastice. Ca mai apoi inima sa revina la forma initiala… stralucind

Ar trebui sa intrii inauntru. E putin cam frig in dimineata asta. Ah, asa… E mai bine? Pe mine ma cam doare genunchiul de la piciorul drept. Si el simte frigul. Ia-ti o patura si asculta:

Din mii si mii de bucati a ramas doar una. Spatiul. Existenta. Posibilitatea.

Si am ajuns intr-o manusa cu mai multe degete, cu mai multe culoare neexploatate numite gauri negre. Zilele au trecut si viitorul ne-a adus o mana mai mare care a rupt manusa in diferite colturi. Si am inceput sa cadem cu totii pe vaile Caii Lactee, adica pe venele mainii. Si am cazut pe radacini.

Cadere… aici am avut timp destul sa fim buni si rai, rai si buni. In cadere ne-am pierdut si ne-am tot regasit. Ne-am tinut de maini, ne-am sarutat, ne-am urat. In cadere totul se lungea intr-o banda ce nu avea sa revina la forma initiala.

In a cui gradina ne hranim din radacini de copac? Din ale cui maini sorbim apa? Prin ochii cui vedem?

Ai mintii… suntem.

Lumina e doar albul din ochii  gradinarului reflectat prin frunzele coroanei copacului sub care traim.E un copac frumos cu doua trunchiuri si o singura radacina. Si s-a desprins, saracul, in momentul in care am cazut.

Noaptea e doar umbra gradinarului  deasupra imensului trunchi de lemn. Si te gandesti acum la stele. Stelele sunt doar gaurile din coroana copacului. De fapt, noaptea nu exista. E intotdeauna lumina. Suntem plini de lumina care stie doar sa bata peste suflare.

Maine vom afla ca de fapt noi suntem o particula de oxigen imbibata cu parfum si scoasa din exil. Din exilul suflarii…

Am fost inchisi intr-o sfera din care numai cei care vor sa traiasca vor iesi. Trairea nu inseamna aer sau procese de schimburi de gaze intre organism si mediu. Trairea inseamna tacere deplina. Repaos. Iesire. Necuvantare.

Din mii si mii de bucati a mai ramas doar una?

Si ne-am ragasit, tata…

Sa inceapa regasirile!

De cand a fost admiterea nu prea am mai iesit din casa. Am petrecut foarte mult timp in liniste, cu pisicile, cu mama.  De doua zile mi se intampla ceva. Am cunoscut doua persoane care fac parte din catgorii opuse: un zambet si o lacrima. Am fost ieri pana la magazinul de langa mine pentru a lua paine. In fata mea erau doi copii. Unul roscat cu pistrui si celalat era mai mic. Eu de obicei privesc omul in ochi si ii zambesc, chiar daca nu il cunosc. Am zambit cand l-am auzit pe cel roscat spunand vanzatoarei “Va rog frumos sa…” cu atata politete si cu un glas atat de lin. Am zambit un spatele lui si m-a simtit! S-a uitat in spate si mi-a zambit si el. Eu doar am zambit, nu am ras si el m-a simtit. Nu am mai patit asa ceva. Imaginati-va un cap de copil cu parul roscat, cu pistrui, cu pielea alba si cu o expresivitate atat de inocenta. Nu am mai intalnit asa ceva. Nu am mai intalnit om care sa simta ca eu zambesc in spatele lui. Nu a mai intalnit copil care sa detina atata maturitate si inocenta in acelasi timp. Tinea saracu’ o mini lista scrisa de el si a cerut o punga de detergent, o paine si un litru de lapte si a cerut vanzatoarei sa “il treaca in caiet” (adica lua pe camata). Vanzatoarea il privea ca pe un nimic, eu ii vedeam stralucirea in ochi. Dumnezeule… Si s-a mai intors o data sa imi zambeasca lung si larg. Imi era asa de drag. Imi venea sa il iau in brate ca si cum ar fi fost copilul meu. Iesise din magazin impreuna cu fratele lui, puse plasuta pe bicicleta si o scapase. Pe mine m-a bufnit rasu’. Vanzatoarea a zis “Bine ca nu ai avut si oua”.

-Adela, imi e drag de el. Ce are daca a scapat bicileta?

-Lasa-l… ca-s vai si-amar

-Adica?

-Ei is despartiti de tata, au ramas numa cu ma-sa si aia ii o nebuna.

-…

-N-are grija de ei. Ei fac mancare. Ei fac tot.

-Si mie tot imi plac!

El a fost zambetul.

Acum cateva ore m-am dus la magazin sa iau unt. Nu avea. Am intalnit-o din nou pe doamna care nu mergea bine si se tot chinuia dimineata de dimineata sa vina pana la magazin. Se vedea ca era bolnava. Cand eu am intrat, ea era la scari, intr-o parte, sa nu deranjeze pe nimeni. Isi facea socoteala cu muschii si creierul ei sa o asculte si sa ii permita sa coboare cele doua scari. Doua scari… Doar ca fiecare pas insemna pentru ea o lupta castigata pentru viata. Fiecare strangere din dinti ca sa poata face un pas insemna ceva. Am avut de multe ori un impuls de a o ajuta, dar vanzatoarea imi spunea ca e nebuna si ca sa o las singura ca se descurca. Vazusem si eu asta. Chiar se descurca, desi cam greu. Nu avea unt. M-am intors acasa si brusc mi s-a facut pofta de pepene galben si de foietaj cu mac. Toate astea erau la cateva strazi. Asa ca am plecat. Pe drum, m-am intalnit cu aceeasi doamna. Vorbea cu inca o doamna, dar ceva mai tanara decat ea. Si aia o privea cu mila. Nu o sa va vina sa credeti, dar doamna ii simtea mila si tot o privea de la egal la egal. Nu o deranja coditia ei fizica, ba chiar o facea sa mearga mai departe. Am trecut pe langa ea, uitandu-ma in jos. Luasem penele si foietaju’ cu mac. Trebuia sa trec strada si o vad pe doamna aceea mergand spre casa. Am stat pe ganduri, am stat si am stat “sa ma duc sa o ajut, sa nu ma duc… “. Masinile claxonau ca imi cedau trecerea. Le auzeam undeva acolo. Nu stiu. A fost un moment magin in care nu a mai contat nimic din jurul meu. Nu am mai auzit nimic. Nu am mai vazut nimic. Pe creier mi se imprimase imaginile derulate ale mersului batranei. Chiar nu mai vedeam nimic. Era ca privitul pe gaura cheii. Cred ca secunda a fost prea lunga pentru a arata momentul in care pur si simplu am zis “ACUM!” si n-am mai simtit muschii, nu am mai simtit miscarea aia vountara ce o simt de atata timp. Pur si simplu, picioarele mi-au luat-o inainte si in aclasi timp imi pregateam discursul. Ce sa ii spun sa nu ma creada nebuna… Si in cateva secunde am ajuns-o din urma

-Saru’ mana, ea mi-a zambit si a zis un serbus inabusit

-Nu vreti sa va ajut sa mergeti?

-Nu, nu… imi zambeste

-Nu vreti sa va ajut cu plasa, e grea si va duc pana acasa

-Nu, nu… eu trebuie sa merg

-Haideti, macar cu plasa ca e grea

-Nu, nu…

o privisem in ochi si am vazut extraordinar de multa luciditate. Nu-mi venea sa cred. Cred ca am intrebat-o de cel putin 50 de ori daca e sigura ca nu vrea sa o ajut si raspunsul era mereu acelasi… la fel de bine rostit, fara vreun semn de a da inapoi. La un moment dat am avut impresia ca ma respinge din cauza ca nu ma cunoaste si crede ca vreau sa ii fac un rau. Si mi-a zis ca ma cunoaste si ca stie cine sunt, dar tot nu a vrut sa o ajut. I s-au inrosit ochii si mi-a zis ca poate sa mearga si ca nu e nevoie sa o ajut. Am intrebat-o pentru ultima oara daca e sigura.  Se chinuia sa nu se emotioneze, sa nu se planga de mana ei stanga care era complet nefunctionala, era paralizata. Nu a lasat nici macar o urma de greutate pe fata ei. Cu toate ca mana dreapta facea totul: tinea carja, tinea plasa si o tinea si pe ea. Observasem ca mana aceea paralizata o facea sa mearga cumva intr-o parte. Parca parea mai grea. M-am uitat la ea si am luat-o in brate. A avut un mic impuls de a ma respinge, dar nu avea mana cu care sa o faca. In momentul in care am luat-o in brate, m-a cuprins ceva. Nu stiu ce a fost. Nici acum nu pot sa imi explic. I-am zis sa aibe grija de ea si i-am zis un “sarut mana” din toata inima. Am mers cateva secunde cu spatele privind-o cum porneste din nou, singura, la drum. M-am intors si ma stapaneam sa nu plang pe strada. M-au napandit amintirile. Ea a fost lacrima. Lacrima care nu a vrut sa fie vazuta de mine si care nu a facut decat sa se ascunda de mine.

Am ajuns acasa. Inca mai eram in starea aceea ca si cum totul in fata mea ar fi un privit pe cheia usii. Am ramas uimita. Am plans si am ras in acelasi timp. Creierul nu mai stia ce comenzi sa-i dea trupului: sa planga, sa rada. A fost si inca este un amalgam de sentimente in mine. A fost ca si cum as fi primit ceea ce mi-am dorit toata viata. Ceva suprem. Si nu mai simteam nimic in jurul meu. Imi disparusera simturile. Simteam doar fericirea si tristetea cum se impleteau, dansau si se rasuceau in mine urcand tot mai sus. Ar fi trebuit sa iasa un efect neutru. Dar si acum le mai simt pe amandoua.

Nici nu a fost nevoie sa ies in oras ca sa intalnesc asemenea oameni. Copilul acela cu un zambet pe care nu l-am mai vazut de cand ma priveam in oglinda cand eram mica. Doamna care mi-a aratat adevarata tragedie a omului: trupul sa iti fie bolnav si tu sa fii extraordinar de constient de ceea ce se intampla in jurul tau. Sa taci. Sa iti continui drumul cu fruntea sus. Si-acum… dupa toate astea inca nu imi pot reveni din starea aia. Sunt sigura ca voi fi un doctor bun pentru ca ii iubesc si vreau sa ajung sa ii iubesc pe toti, chiar si pe cei rai. Analizandu-ma si retraind din nou momentul in care am privit-o in ochi si ea pe mine, momentul in care am luat-o in brate, am ajuns la concluzia ca altceva in viata asta nu pot face decat sa fiu doctor si sa ajut din tot sufletul meu pentru ca simt ca asta trebuie sa fac, asta e rostul meu.

Ufff, amalgamul asta de sentimente ma coplesteste atat de mult… ma face sa fiu fragila si imi da si putere sa merg mai departe. Nu stiu cui trebuie sa ii multumesc pentru cele doua persoane, dar ii multumesc din tot sufletul. data viitoare cand o sa o mai vad, am sa o conduc pana acasa. Doar sa stau de vorba cu ea… M-a marcat foarte mult… As vrea sa le zic ca ii iubesc, asa cum sunt, mici si mari, sanatosi sau bolnavi, tristi sau bucurosi. Ii iubesc…

Ca un offtopic – l-am descoperit pe Jeff Buckley. Doar ascultati-l… Eu il ascult de-aseara fara sa ma plictisesc.

Nici macar nu am recitit ce am scris, asa cum fac de obicei. Asta a fost printre multele dati cand simteam nevoia sa scriu ca sa ma descarc, dar nici acum nu imi pot stapani ochii sa nu se incetoseze. Nu mai am cuvinte… Stiu doar ca… ii iubesc! Ii iubesc…

Cand s-au hotarat sa ne lase sa ne stabilim intr-un pantec de femeie calda  nimic nu ni se mai parea rece. Totul era cald si rosu. Fluxul sangelui in vene ne mangaia de noapte buna chiar si cand nu era timpul sa ne asezam capul peste o liniste dulce de femeie.

Ne-am nascut in aceeasi zi, dar umbrele noastre nu au fost niciodata la fel. A urmat si primul moment cand ne-am tinut de mana si de atunci ceea ce parea ca ne legase se transformase intr-un juramant:  Nu vei cunoaste nici frica, nici lacrima, nici rautate, nici tunete, nici fulgere, nici ploi si nici fantasme. Cand lacrimam, lacrimile ei erau mai mari decat ale mele. Tinea mortis sa-mi preia din greutate numai pentru a nu simti durere.

Am ales amandoua pianul si impreuna cantam partituri, chiar daca imaginar. Am ales fotografia pentru ca era sursa cea mai tacuta de a pastra amintiri. Am ales primavara si toamna pentru ca nu erau nici prea calde si nici prea reci. Am ales verdele pentru ca reusea sa ne topeasca micile tendinte de a simti repulsie fata de cei din jur. Am mai ales o camera unde sa ne punem fiecare dorintele. Ea vroia sa fie scriitoare, eu doctor. Ea vroia sa numere stelele cerului, eu vroiam sa vindec rani. Ea vroia sa-si gaseasca iubirea vietii ei cat mai curand si sa nu piarda nicio clipa alaturi de ea, eu vroiam sa plec departe, cat mai departe. Ea vroia urmasi de sange, eu vroiam sa salvez vieti. Ea era pasionata de dragoste, eu de ceea ce trupescul imi oferea. Ea se lasa dusa de val, eu puneam mereu intrebari si ma indoiam.

Insa amandoua am avut in comun un singur lucru din cauza caruia nu ne puteam separa definitiv sau poate deloc. Ceva ce ne iriga placerile si ne face sa fim dezinvolte cand vine vorba sa ne deschidem sufletul, sa-l lasam zdrobit, sa-l lasam sa fie iubit, sa-l lasam sa se asigure singur ca poate traversa strada sau ca se poate uita in spate fara a plange, fara a regreta. Acest ceva este insasi trupul ce ne-a fost dat pentru a ne tine impreuna. Am zis impreuna, insa noi suntem ba complementare, ba mult prea diferite. Sunt proprietati ale doua minti ce sa bat cap in cap. Incep sa ma indoiesc ca vom putea trai in continuare amandoua in aceeasi camaruta rosie in care canta jazz-ul. Neincrederea in noi cred ca vine din presiunea indirecta a exteriorului de a cerne fiecare gram de carne si de a sustine un singur boboc, si nu mai multi. Dar pentru tine, draga mea, vom rezista impreuna. Sa nu spui nimanui ca am ramas impreuna.

Voi fi medic, iar tu vei fi scriitoare. Meritele le vom savura cu o singura inima la un ceai cu scortisoara intr-o dimineata de duminica. Iti doresc succes! Arata-le ce poti! Du-te si implineste-ti visele! Voi fi mereu cu tine…

Si eu cu tine…

De cateva dimineti incoace ma incearca un sentiment din copilarie. Obisnuiesc diminetile sa imi piaptan parul, privindu-ma-n oglinda mare din fata patului. Privindu-ma asa cum sunt eu, cu bune si cu rele, cu slabiciuni si puncte forte, cu zambete pierdute si regasite. E atat de mare incat ma cuprinde intru totul. Si-am inceput sa imi amintesc…

Mi se pare ca am auzit ceva. Nu, nu e bataia din pieptul Bunii. Se aude afara. E Dungata! Ma duc sa vad ce vrea, sper sa nu o trezesc. Deschid usa, pisica era in prag si privindu-ma a “buna dimineata, copila”. I-am zambit, bunica inca dormea. Am tras usa dupa mine si am ramas pe tarnat. Soarele rasarea de undeva din valea satului, eu eram undeva mai sus, pe o colina cu case rasfirate si pere dulci. Ne trezisem tustrei: eu, pisica si… veverita. Multi ani m-am chinuit sa o prind, dar intr-un final am renuntat. De multe ori si distanta e buna. Comunicarea se face numai prin mimica, miscari, sunete, priviri. Tarnatul era plin de muscate de toate culorile, toate numai floare. La jumatatea tarnatului era o galeata de apa si o cana. Apa de munte, rece. Mirosea a iarba cosita si a roua. Da, roua avea miros, miros de domnisoara. M-am intors repede in camera, in patul cu ghije de porumb, langa bunica. De fapt, ea nu era bunica, ci strabunica. Pentru mine toate erau bunici. Bunica se trezeste, eu eram cu capul bine indesat in perna, sa nu vada ca-s trezita. Ma chinui sa nu misc vreun deget, vreo pleoapa. Bunica se duce pe tarnat, isi ia o cana cu apa si-si toarna in palme cate-un pic si-si da pe fata. O aud cum ofteaza si cum vorbeste ceva acolo. La sfarsit aud un “Amin!” spus cu milostenie. Si bunica mi se intoarce in camera mai vie ca niciodata, cu miscari de furnicuta si tacere de vulpe. Se aseaza pe marginea patului si scoate de sub perna un piaptane mic si o oglinda cu pete pe ea. O sterge, dar nu se mai duc petele de pe ea. Tot o iubea. Se uita-n oglinda, zambeste, isi desface baticul… Un cap alb cu parul impletit in cerc, din jur imprejurul capului. Din spatele cefei scoate o agrafa . Parul nu facea nicio miscare. Se obisnuise sa fie intors, prins si acoperit. La atingerea mainilor, el cade coplesit. Nu mai recunoaste finetea mainilor sub care el cadea inainte. Recunoaste doar modul de a atinge. Numai ca manile au capatat de-alungul timpului un tremur ce ii da de gol varsta bunicii. Si cozile ajung jos, nu departe de podea. Spicul de grau se desface ca o reintoarcere in timp si timpul incepe din nou sa fie acelasi ca si atunci… doar pentru cateva minute. Parul mirosea a plante, nu am sa uit mirosul acela vreodata. Si dintr-o bunicuta ce a cam trecut de 80 de ani se transforma intr-o fecioara blanda, dar cu pielea crapata. Si-atunci mi s-a parut mai frumoasa decat era cand croseta sau cand ma mangaia pe crestet. Aceleasi maini ce au facut la razboi paturi si covoare, aceleasi maini ce au muncit in rand cu barbatul pierdut la 38 de ani, aceleasi maini ce au leganat si pocnit peste fund 3 copii, aceleasi maini care zilnic se impreunau pentru a-i multumi lui Dumnezeu… Aceleasi maini dezleaga acum firele  de par de batranete si ea din senin e tanara, chiar daca picioarele sunt cam grele si o trag inapoi spre pamant.  Timp de 3 luni de zile, in fiecare an, o vedeam cum isi pieptana parul cateva minute. Statea si privea. Nu mai zicea nimic pentru ca momentul reintalnirii ei cu tineretea o coplesea si intarea in acelasi timp. Din albastru inchis al ochilor se facea un albastru deschis. Pana si cerul era mai inchis la culoare. De la radacina pana la varf piaptanul avea o traiectorie saltatorie, pe val. Si ajungea jos fara a se impotmoli pe drum. De-atata vreme… stie drumul, mirosul, textura pe de rost.

Si-asa imi amintesc de ea. Parul meu nu e nici macar un sfert din parul strabunicii. Cu atata stres in ultimul timp, nu mi-am dat seama pe moment de ce chipul ei mi-e asa de des scos in fata ochilor mintii. Acum cateva zile s-au facut 3 ani de cand ea s-a hotarat sa nu mai lupte. S-a oprit in tacere… si-a impletit parul la loc, s-a uitat pentru ultima oara in oglinda in ziua aceea si s-a dat jos din pat. A luat o gura de rachie de mere si a plecat pe camp, intorcandu-se intotdeauna cu poala plina si cu spatele incarcat.

Imi lipsesti…

Si au trecut anii…

Multumesc d-nei Rodica Radulescu (mi-e dor sa va mai aud cantand)

Multumesc d-nei Corina Netedu

Multumesc d-nei Simona

si nu in ultimul rand… Iti multumesc, tata, pentru ceea ce sunt!

I keep, keep thinking that it’s not goodbye
Keep on thinking it’s a time to fly
And this is how it feels

Am atatea de spus si de povestit… Deocamdata ma rezum la a spune ca sunt in perioada in care invat sa imi drenez emotiile pentru a lasa ratiunii intreg spatiul din mine. Nu am sa va spun sa imi urati succes si nici sa va ganditi la mine. Am sa va spun doar atat: Traiti!

Victoria

In the mood for Illusion

(de saptamani intregi)

Nu sunt o hedonista convinsa. Undeva in interiorul meu se afla ceva ce nu ma lasa sa ma bucur chiar de orice lucru “gatit” numa’ bine ca sa imi ofere mie placere. Nicio fericire nu ti se ofera pe tava asa pur si simplu. Fericirea nu trebuie doar atinsa, ci si dobandita. Intotdeauna am crezut ca daca primesti ceva, de orice natura ar fi, trebuie sa dai si tu la randul tau si invers. Dar cand totul se rezuma la a te simti fericit in stare de inconstienta… nu, merci.

M-au dezamagit oameni. Dar am incercat sa le gasesc o scuza pentru atitudinea, faptele lor (altfel, nu ii pot ierta): natura umana  e adeseori construita dintr-o panza slaba. Si ii inteleg. Nu ii reneg. Nu ii arunc intr-o temnita, incatusati.  Ba chiar am incercat sa ii ajut. Ii las in voia aripilor lor, sa zboare. Multi au renuntat la principii si ce-i mai grav- la promisiuni. Privesc omul in ochi dupa atata timp (suntem schimbati amandoi), simte ca se minte singur, dar continua sa iti imparta tigara cu iubita. Eu ii zambesc ca si cum ar fi un om aflat pe moarte numai ca sa ii dau impresia ca nu mai conteaza incalcarea promisiunilor… ca si cum totul ar fi bine. Insa, eu ma intorc cu regretul de a-l fi cunoscut. Nu. Gresesc! Nu ar trebui sa regret asta! Orice om inseamna o noua experienta, o alta gena a unui  prototip social. Nu te speria ca ma contrariez singura. E normal. Pana la urma, fiecare contribuie la o mai buna cunoastere cognitiva. Aici e momentul cand le multumesc.

Suntem in formare, nu? Da… e ca si cum am lua un diamant care se crede piatra si ca sa arate mai bine, piatra se tavaleste in tot felul de substante: noroi, sta in ploaie ca poate rugineste si isi schimba culoarea, praf ca sa arate mai stralucitoare si tot asa. Partea cea mai proasta pentru aceste pietre poarta denumirea de: regret. La un moment dat, dupa atata tavaleala in stanga si in dreapta, incepe regretul, cautarea originilor, iertarea pacatelor.

Nu mai vreau sa mai iubesc oamenii. Mi-e de-ajuns. Prefer sa privesc in ochi de copil. Sa pot sa ii vorbesc si el sa imi zambeasca si sa ma ia in brate. Chiar ieri am intalnit o fetita. Nu conteaza locatia. Conteaza ca s-a asezat pup si a atins cu degetele suprafata lucioasa, desenand un balon in timp ce degetul ei stergea praful de pe talpile oamenilor in traiectoria formei. Neg ideea de a fi om in acest moment. EU ma aflu intre cele doua deocamdata…

E JOIA PATIMILOR… ma duc la Biserica azi. Nu am mai fost de foarte mult timp, dar ceva ma cheama. Iar daca aveti rabdarea de a auzi un cor cum canta in ziua aceasta va veti infiora… Maine va fi o alta zi speciala… Bucurati-va de Sfintele Pasti!

Victoria

Am invatat sa ma iubesc. Stiu ca e prea tarziu si trebuia de foarte mult timp sa ajung la stadiul acesta, dar nu ma poti condamna.  Mi-am intarziat dragostea fata de propria-mi fiinta pentru ca am fost prea ocupata sa ii iubesc pe cei din jurul meu.  In momentul in care toti cei pe care eu i-am iubit mi-au lasat timp sa fiu singura, am simtit ca ceva imi lipseste. De fapt, ceea ce imi lipsea era… eu. Eu sa imi spun ca sunt frumoasa, ca sunt capabila sa trec peste probele sportive cu brio, ca pot sa ma privesc in oglinda si sa zambesc. Nu (mai) am nevoie de cineva anume care sa ma faca sa zambesc. Am reusit! M-am regasit in sfarsit dupa o ratacire de 4 ani.  Si ce daca tocmai acum?  Poate ca a asteptat momentul cel mai potrivit sa apara pe un covor rosu, intr-o primavara. Tu stii cum e sa simti ca te iubesti? Furtuni s-au nascut in mine si s-au combinat fara nici cel mai mic semn de mila fata de mine. Ele si-au continuat preludiul, eu am continuat haosul.Si asa… imaginea din “pestera” mea a riscat sa iasa la suprafata, adica in spatiul dintre suflet si trup. Si acolo a zabovit in toti acesti ani. A  inceput sa simta altfel si sa aleaga.

Sunt multe spatii de delimitare in noi. Spatii care ne lasa timp sa ne gandim, sa ne vedem si sa ne analizam pana sa ajungem sa mai urcam un strat.  Dar cum firea noastra este curioasa, ea ajunge direct in varf, la ultima suprafata, cea pe care toti o vedem. De fapt, adevarata suprafata e “fundatia”, originea. Restu’ sunt doar “formatoare”.  Toate venele, instinctele, gusturile si slabiciunile din ea provin.

Am auzit la cineva: ai avea atata imaginatie incat sa iti inchipui lumea fara tine? Eu am decis sa ma supun de una singura unui experiment. M-am inchis in mine, am izolat toate geamurile posibile. Atunci mi-am creat propriul univers si tot aici am impartit universul in bune si rele. Am ajuns la concluzia ca cele bune actioneaza in mine ca niste globule albe. Sunt capabila de regenerare sufleteasca si asta  e cel mai important. Am mai descoperit si niste usi trasate doar cu degetele dorintelor mele. Am de gand sa le deschid cat de curand.  Sunt fericita… iar daca m-ai pune sa iti descriu ce simt ti-as spune ca inima mea pompeaza sange mai vioaie ca niciodata.  Din nefericire, reactia mea se rezuma la zambet si pofta de a plange. Da… plang… plang atunci cand sunt fericita. Mereu m-am detestat pentru asta! Dar cred ca acesta este felul meu de a-I multumi pentru ce simt sau… poate… fericesc pamantul in timp ce lacrimile il ating… si el la randul lui rodeste fericire in jurul meu, al tau… al tuturor. Si astfel, circuitul lumii impreuna cu natura isi continua drumul.

Cred ca iubirea de sine este cheia universala a tuturor portilor si posibilitatilor!

In the mood for:  As it fades

Te-ai intrebat vreodata ce misuna sub realitatea asta atat de concreta si bine pusa la punct prin legi, formule, calcule, teorii? Misuna cealalta realitate. O realitate care isi face toate dezmaturile in interiorul cutiei noastre craniene, acolo unde nervii, sinapsele, emisferele construiesc o alta lume care e atat de reala  incat iti capteaza intreaga atentie, uiti de tot si te gandesti numai la tine.

Realitati in alte realitati. Asta suntem noi oamenii. Daca vantul este rece pe strazi,  il putem face sa treaca prin noi cald de sus in jos, din crestetul capului pana in varful degetelor de la picioare.  Daca vrei sa fii ploaia de-aseara… Atunci ploua. Daca pe o pasune/spatiu verde/gradina firul de iarba este unul mic intre atatia mari, tu il gasesti si vrei sa fie mare… va fi, dar doar atunci cand restul firelor care au fost mari vor fi ofilite SAU pur si simplu iei firul acela de iarba, il plantezi bine undeva in partea posterioara a mintii tale si el va creste. Dar daca in mintea ta firul acela de iarba va sadi o intreaga gradina?
Ma culc. Ma trezesc, culmea, tot in camera mea. Ciudat… In camera intra un tip caucazian gol pusca si pe deasupra imi mai si spune ca o sa plec la Londra pentru doua zile. Nu am ce sa ii cer tipului astuia gol, dar nici sa ii reprosez. Pielea alba era atat de curata, parca nu mai atinsese o alta piele de femeie. Continui sa ma intreb ce sa caut eu la Londra, ce as putea face eu acolo? Imi amintesc insa de verisorul meu care cand eram mica imi promitea ca o sa ma duca la Londra sa servesc un ceai la ora 5 alaturi de papusile mele. Dar acum ce sa caut acolo. Mica nu mai sunt, papusi nu mai am si nici nu le mai pot avea ca pe o companie la un ceai… Dar ceaiul… ceaiul… ceaiul ma relaxeaza si desprinde fiecare teama din mine. Da. Poate ca e ceaiul. Sau poate ca ceasul acela imens englezesc din turnul Londrei. Nu stiu ce am cu tagarele acelui ceas.

Intotdeauna mi-au placut ceasurile.  De cand eram mica am vrut un ceas pe mana. Imi placea timpul, imi placea felul cum o “jucarie” il poate masura, dar si cum il poate pierde asa – intr-o clipita, cat ai zice ‘Eu zbor!”.  Primul ceas a fost de la bunicul. Nu era unul foarte scump, chiar un chilipir daca e sa o luam asa. Era un ceas simplu, cu un cadran mic, curea maro dar nu cu suficiente gauri incat sa il pot inchide pe mana. Bunicu’ i-a mai facut o gaura ca sa imi intre pe mana mea, pe atunci mica. Ceasul acela are mai bine de 10 ani, inca il pastrez. Acum am 3 ceasuri: cel de la bunicu’, cel de la mama din partea tatei si cel de la o fosta iubire. Toate inseamna ceva pentru mine, chiar daca par doar niste ceasuri. Uneori pana si putin inseamna mult.

Adorm. Ma trezesc iar in camera mea. O prietena ma suna sa imi spuna ca la ora 20.01 va fi in fata casei mele sa ma ia si sa mergem la munte intre fete. E ora 19.51 acum si spun ca inca mai am timp pentru o plimbare pe centru. Sunt deja acolo. Pustiu. Cladirile par toate mineralizate. Nu cred ca timpul a facut asta. Lumina e umbrita. Sunete si mirosuri nu mai sunt. Sunt cumva pe o panza pictata?  Ma uit la ceas – e 19.59. Trebuie sa fiu acasa cand Alexandra va veni la mine. In cateva secunde trec fugitiv prin 3 strazi lungi si un parc al eroilor. Sunt acasa exact la ora la care trebuia sa fiu.

Suntem pe drum.  Ma uit pe geam, dar nu am cum sa nu observ ca o goanga mica e peste una moarta si se hraneste din ea. Ma uit pe spatar… Furnici rosi din-alea care musca. Nu le uit eu si vad ca nici ele nu m-au uiat de atunci de cand le tot spargeam furnicarul si scoteam oua.  De data asta nu musca, dar ma inspaimanta! Ce cauta furnicile pe scaunul meu. Sunt atat de turbate. Merg haotic ca si cum  ar incepe ploaia. Nu. Azi nu va ploua. Ochii mi se inchid ca si cum mi se injectase ceva somnifere puternice si eu nu aveam habar sau macar trupul meu sa aibe ca sa ma avertizeze ca o sa adorm. Trup… Eu il vad… dar… nu-l simt… Trup? unde esti? Nu se poate, am inceput sa vorbesc cu trupul meu? Nu mi se raspunde prin nicio senzatie. Dar traiesc… Si sunt eu sau… doar o parte din mine.

Cobor din masina cu Alexandra.  O ia inaintea mea. O urmez pana ce simt ca picioarele mele se inmoaie intr-un pamant portocaliu. Credeam ca e smoala… Cararea era moale si ingusta. Pamantul se lasa in jos, se prelingea inspre o alta etapa a drumului, un alt drum de munte. Asta e mai lat, mai rotund. Eu m-am dus odata cu pamantul pe drumul de munte.  Sunt singura acum pe un pamant rotund inconjurat de stangi rotunde asezate una peste cealalta, impreunate, imperecheate, altele despartite. De sub ele aud un sasait lung si bine pronuntat. Zicala “De ce ti-e frica tot nu scapi” imi scotea zeci de serpi de sub stancile alea. Frica pentru serpi o am de cand eu si un sarpe am stat fata in fata acum cativa ani cand umblam singura pe plaiurile Ardealului la bunici. Ma simteam apreciata asemeni unui mijloc de divertisment. Eu in mijlocul unui cerc de pamant si cu serpi de toate lungimile si grosimile langa mine. Simteam ca eram bataia de joc a cuiva sau poate ca o autoterapie undeva in mintea mea avea loc. Un  domn arbitru ma sfatuieste ca orice sarpe care tinde sa se apropie de mine sa il iau in mana si sa il arunc. Sarpele va tot veni inapoi pana cand eu il voi arunca atat de departe incat sa nu mai poata gasi drumul spre mine. Si-a inceput.  Serpii se miscau discret, dar miscarile acelea lente ma scoteau din minti. Ochii lor, lipsa membrelor, luciul, miscarile in zig-zag, cropul gros de la cap si subtiindu-se pana la coada, coada ca un ac plina cu venin si iarasi ochii lor intunecati cu pupilele dilatate si cu privirea pierduta undeva in mine. Incerc sa imi pastrez gandirea… Si sa risc… Primul sarpe aruncat. Al doilea. Al treilea. Dupa al treilea 5 pui de pisica erau pe cea mai inalta stanca si se uitau la mine. Acum chiar ca ma simteam bataia de joc a cuiva. Al patrulea sarpe era imens. Nu am stiut cum si de unde sa il prind. Arbitrul intervine, il ia si-l arunca “Asta nu e de tine. Mai tarziu… ”

M-am trezit…  Sunt realitati departe de realitate si asta ma sperie.