Nu sunt o hedonista convinsa. Undeva in interiorul meu se afla ceva ce nu ma lasa sa ma bucur chiar de orice lucru “gatit” numa’ bine ca sa imi ofere mie placere. Nicio fericire nu ti se ofera pe tava asa pur si simplu. Fericirea nu trebuie doar atinsa, ci si dobandita. Intotdeauna am crezut ca daca primesti ceva, de orice natura ar fi, trebuie sa dai si tu la randul tau si invers. Dar cand totul se rezuma la a te simti fericit in stare de inconstienta… nu, merci.
M-au dezamagit oameni. Dar am incercat sa le gasesc o scuza pentru atitudinea, faptele lor (altfel, nu ii pot ierta): natura umana e adeseori construita dintr-o panza slaba. Si ii inteleg. Nu ii reneg. Nu ii arunc intr-o temnita, incatusati. Ba chiar am incercat sa ii ajut. Ii las in voia aripilor lor, sa zboare. Multi au renuntat la principii si ce-i mai grav- la promisiuni. Privesc omul in ochi dupa atata timp (suntem schimbati amandoi), simte ca se minte singur, dar continua sa iti imparta tigara cu iubita. Eu ii zambesc ca si cum ar fi un om aflat pe moarte numai ca sa ii dau impresia ca nu mai conteaza incalcarea promisiunilor… ca si cum totul ar fi bine. Insa, eu ma intorc cu regretul de a-l fi cunoscut. Nu. Gresesc! Nu ar trebui sa regret asta! Orice om inseamna o noua experienta, o alta gena a unui prototip social. Nu te speria ca ma contrariez singura. E normal. Pana la urma, fiecare contribuie la o mai buna cunoastere cognitiva. Aici e momentul cand le multumesc.
Suntem in formare, nu? Da… e ca si cum am lua un diamant care se crede piatra si ca sa arate mai bine, piatra se tavaleste in tot felul de substante: noroi, sta in ploaie ca poate rugineste si isi schimba culoarea, praf ca sa arate mai stralucitoare si tot asa. Partea cea mai proasta pentru aceste pietre poarta denumirea de: regret. La un moment dat, dupa atata tavaleala in stanga si in dreapta, incepe regretul, cautarea originilor, iertarea pacatelor.
Nu mai vreau sa mai iubesc oamenii. Mi-e de-ajuns. Prefer sa privesc in ochi de copil. Sa pot sa ii vorbesc si el sa imi zambeasca si sa ma ia in brate. Chiar ieri am intalnit o fetita. Nu conteaza locatia. Conteaza ca s-a asezat pup si a atins cu degetele suprafata lucioasa, desenand un balon in timp ce degetul ei stergea praful de pe talpile oamenilor in traiectoria formei. Neg ideea de a fi om in acest moment. EU ma aflu intre cele doua deocamdata…
E JOIA PATIMILOR… ma duc la Biserica azi. Nu am mai fost de foarte mult timp, dar ceva ma cheama. Iar daca aveti rabdarea de a auzi un cor cum canta in ziua aceasta va veti infiora… Maine va fi o alta zi speciala… Bucurati-va de Sfintele Pasti!
Victoria
Intr-o forma inconstienta sau mai rau , constienta , dai de inteles ca te simti superioara oamenilor care sunt facuti dintr-o “panza subtire”. Tu incerci sa-i ajuti , sa-i ajuti sa fie ca tine? sau ma insel?
Ai mare grija ca te indrepti catre sfera Emo , doar nu ai vrea sa fi privita la fel…
@Anonim: Nu cred ca ai inteles. Unu la mana, acela era punctul meu de vedere si anume: nu pot percepe fericirea ca fiind suma tuturor placerilor din lumea asta. Doi la mana, nu ii vreau ca mine. Era vorba de faptul ca m-au dezamagit la un moment dat. Pentru mine inseamna mult sa am incredere intr-un om, sau tie nu? Unde vezi tu latura emo? Iti accept critica, dar crede-ma ca esti singurul care a spus asta pana acum. Banuiesc ca m-am facut destul de bine inteleasa. Daca mai ai si alte nelamurir de gen, te rog spune-mi inainte de a apuca sa afirmi ceva aiurea. O zi buna!
se pare ca te-ai facut ca nu intelegi ce am scris mai sus.totusi nu mi-ai raspuns la nimic.sau nu mai stii ce contine articolul?
Nici mie nu imi plac oamenii, ma supara frustrarile lor si felul in care aleg ei sa le reverse asupra semenilor, ma scarbeste si ma umple de mila in acelasi timp, nu stiu exact in ce ordine, felul in care verticalitatea lor e precum atza care leaga un balon cu heliu luat de vant. Si totusi, uneori ma gandesc, pentru ca acum e Pastele, ca Cineva a reusit sa iubeasca oamenii neconditionat. Asa cum erau, murdari, in exterior si in interior, cu tot cu atitudinea lor de viermi ai Pamantului…i-a iubit si dupa ce l-au batut in cuie. Si ma tem de un lucru. Dragostea Lui si scarba mea pentru om nu se impaca… si asta, nu cumva, ma tine departe de dragoste ? Ce sa facem d-ra Victoria? Sa invatam sa iertam mai profund… sau sa ne indepartam mai mult de ceea ce, in esenta, ne lipseste atat de mult ?
aere de superioritate , crezi in dumnezeu? crezi in cele 10 porunci? de ce ti-e scarba de oameni? trebuie sa ii iubesti din pdv al bibliei al religiei
tie ti-e mila de oameni , insemna ca esti mult superior noua muritorilor de rand 
Tind sa cred ca tu si “.” de mai sus sunteti una si aceeasi persoana, tot aceea care ma ia pe mine la bani marunti cum ca de ce mi-e mie “scarba” de oameni(sa nu mai zic de aceeasi locatie). Banuiesc ca esti student la teologie si intuitia mea nu prea a dat gres pana acum. Banuiesc si cine esti, dar nu asta conteaza. Ai putea incepe prin a-ti asuma cuvintele afisandu-te cu numele real:). Si poate atunci am putea vorbi de la egal la egal. Ti-as mai sugera sa citesti si “Regulile” acestui blog. Pana atunci… numai bine!
Posibil sa fi fost un mesaj pentru mine, caz in care il rog pe stimabilul “viitor licentiat in tainele sfinte” sa analizeze putin mai bine cuvintele mele. Mila nu vine din impresii de superioritate, apare uneori si atunci cand constientizezi lucruri triste si profunde. Discutia poate continua mult…mult…si fara rost. Faptele nu se afla pe blog-uri. iar chestia asta “trebuie sa ii iubesti din pdv al bibliei” e pe cale sa ma faca sa arunc un val de injurii antisemite si…nu vreau. Sunt in casa Victoriei. O zi buna…parinte !
Permite-mi sa rad
)
astept sa mai scrii ,de atta vreme nu ai mia postat nimic.
Numai bine.