De cand a fost admiterea nu prea am mai iesit din casa. Am petrecut foarte mult timp in liniste, cu pisicile, cu mama. De doua zile mi se intampla ceva. Am cunoscut doua persoane care fac parte din catgorii opuse: un zambet si o lacrima. Am fost ieri pana la magazinul de langa mine pentru a lua paine. In fata mea erau doi copii. Unul roscat cu pistrui si celalat era mai mic. Eu de obicei privesc omul in ochi si ii zambesc, chiar daca nu il cunosc. Am zambit cand l-am auzit pe cel roscat spunand vanzatoarei “Va rog frumos sa…” cu atata politete si cu un glas atat de lin. Am zambit un spatele lui si m-a simtit! S-a uitat in spate si mi-a zambit si el. Eu doar am zambit, nu am ras si el m-a simtit. Nu am mai patit asa ceva. Imaginati-va un cap de copil cu parul roscat, cu pistrui, cu pielea alba si cu o expresivitate atat de inocenta. Nu am mai intalnit asa ceva. Nu am mai intalnit om care sa simta ca eu zambesc in spatele lui. Nu a mai intalnit copil care sa detina atata maturitate si inocenta in acelasi timp. Tinea saracu’ o mini lista scrisa de el si a cerut o punga de detergent, o paine si un litru de lapte si a cerut vanzatoarei sa “il treaca in caiet” (adica lua pe camata). Vanzatoarea il privea ca pe un nimic, eu ii vedeam stralucirea in ochi. Dumnezeule… Si s-a mai intors o data sa imi zambeasca lung si larg. Imi era asa de drag. Imi venea sa il iau in brate ca si cum ar fi fost copilul meu. Iesise din magazin impreuna cu fratele lui, puse plasuta pe bicicleta si o scapase. Pe mine m-a bufnit rasu’. Vanzatoarea a zis “Bine ca nu ai avut si oua”.
-Adela, imi e drag de el. Ce are daca a scapat bicileta?
-Lasa-l… ca-s vai si-amar
-Adica?
-Ei is despartiti de tata, au ramas numa cu ma-sa si aia ii o nebuna.
-…
-N-are grija de ei. Ei fac mancare. Ei fac tot.
-Si mie tot imi plac!
El a fost zambetul.
Acum cateva ore m-am dus la magazin sa iau unt. Nu avea. Am intalnit-o din nou pe doamna care nu mergea bine si se tot chinuia dimineata de dimineata sa vina pana la magazin. Se vedea ca era bolnava. Cand eu am intrat, ea era la scari, intr-o parte, sa nu deranjeze pe nimeni. Isi facea socoteala cu muschii si creierul ei sa o asculte si sa ii permita sa coboare cele doua scari. Doua scari… Doar ca fiecare pas insemna pentru ea o lupta castigata pentru viata. Fiecare strangere din dinti ca sa poata face un pas insemna ceva. Am avut de multe ori un impuls de a o ajuta, dar vanzatoarea imi spunea ca e nebuna si ca sa o las singura ca se descurca. Vazusem si eu asta. Chiar se descurca, desi cam greu. Nu avea unt. M-am intors acasa si brusc mi s-a facut pofta de pepene galben si de foietaj cu mac. Toate astea erau la cateva strazi. Asa ca am plecat. Pe drum, m-am intalnit cu aceeasi doamna. Vorbea cu inca o doamna, dar ceva mai tanara decat ea. Si aia o privea cu mila. Nu o sa va vina sa credeti, dar doamna ii simtea mila si tot o privea de la egal la egal. Nu o deranja coditia ei fizica, ba chiar o facea sa mearga mai departe. Am trecut pe langa ea, uitandu-ma in jos. Luasem penele si foietaju’ cu mac. Trebuia sa trec strada si o vad pe doamna aceea mergand spre casa. Am stat pe ganduri, am stat si am stat “sa ma duc sa o ajut, sa nu ma duc… “. Masinile claxonau ca imi cedau trecerea. Le auzeam undeva acolo. Nu stiu. A fost un moment magin in care nu a mai contat nimic din jurul meu. Nu am mai auzit nimic. Nu am mai vazut nimic. Pe creier mi se imprimase imaginile derulate ale mersului batranei. Chiar nu mai vedeam nimic. Era ca privitul pe gaura cheii. Cred ca secunda a fost prea lunga pentru a arata momentul in care pur si simplu am zis “ACUM!” si n-am mai simtit muschii, nu am mai simtit miscarea aia vountara ce o simt de atata timp. Pur si simplu, picioarele mi-au luat-o inainte si in aclasi timp imi pregateam discursul. Ce sa ii spun sa nu ma creada nebuna… Si in cateva secunde am ajuns-o din urma
-Saru’ mana, ea mi-a zambit si a zis un serbus inabusit
-Nu vreti sa va ajut sa mergeti?
-Nu, nu… imi zambeste
-Nu vreti sa va ajut cu plasa, e grea si va duc pana acasa
-Nu, nu… eu trebuie sa merg
-Haideti, macar cu plasa ca e grea
-Nu, nu…
o privisem in ochi si am vazut extraordinar de multa luciditate. Nu-mi venea sa cred. Cred ca am intrebat-o de cel putin 50 de ori daca e sigura ca nu vrea sa o ajut si raspunsul era mereu acelasi… la fel de bine rostit, fara vreun semn de a da inapoi. La un moment dat am avut impresia ca ma respinge din cauza ca nu ma cunoaste si crede ca vreau sa ii fac un rau. Si mi-a zis ca ma cunoaste si ca stie cine sunt, dar tot nu a vrut sa o ajut. I s-au inrosit ochii si mi-a zis ca poate sa mearga si ca nu e nevoie sa o ajut. Am intrebat-o pentru ultima oara daca e sigura. Se chinuia sa nu se emotioneze, sa nu se planga de mana ei stanga care era complet nefunctionala, era paralizata. Nu a lasat nici macar o urma de greutate pe fata ei. Cu toate ca mana dreapta facea totul: tinea carja, tinea plasa si o tinea si pe ea. Observasem ca mana aceea paralizata o facea sa mearga cumva intr-o parte. Parca parea mai grea. M-am uitat la ea si am luat-o in brate. A avut un mic impuls de a ma respinge, dar nu avea mana cu care sa o faca. In momentul in care am luat-o in brate, m-a cuprins ceva. Nu stiu ce a fost. Nici acum nu pot sa imi explic. I-am zis sa aibe grija de ea si i-am zis un “sarut mana” din toata inima. Am mers cateva secunde cu spatele privind-o cum porneste din nou, singura, la drum. M-am intors si ma stapaneam sa nu plang pe strada. M-au napandit amintirile. Ea a fost lacrima. Lacrima care nu a vrut sa fie vazuta de mine si care nu a facut decat sa se ascunda de mine.
Am ajuns acasa. Inca mai eram in starea aceea ca si cum totul in fata mea ar fi un privit pe cheia usii. Am ramas uimita. Am plans si am ras in acelasi timp. Creierul nu mai stia ce comenzi sa-i dea trupului: sa planga, sa rada. A fost si inca este un amalgam de sentimente in mine. A fost ca si cum as fi primit ceea ce mi-am dorit toata viata. Ceva suprem. Si nu mai simteam nimic in jurul meu. Imi disparusera simturile. Simteam doar fericirea si tristetea cum se impleteau, dansau si se rasuceau in mine urcand tot mai sus. Ar fi trebuit sa iasa un efect neutru. Dar si acum le mai simt pe amandoua.
Nici nu a fost nevoie sa ies in oras ca sa intalnesc asemenea oameni. Copilul acela cu un zambet pe care nu l-am mai vazut de cand ma priveam in oglinda cand eram mica. Doamna care mi-a aratat adevarata tragedie a omului: trupul sa iti fie bolnav si tu sa fii extraordinar de constient de ceea ce se intampla in jurul tau. Sa taci. Sa iti continui drumul cu fruntea sus. Si-acum… dupa toate astea inca nu imi pot reveni din starea aia. Sunt sigura ca voi fi un doctor bun pentru ca ii iubesc si vreau sa ajung sa ii iubesc pe toti, chiar si pe cei rai. Analizandu-ma si retraind din nou momentul in care am privit-o in ochi si ea pe mine, momentul in care am luat-o in brate, am ajuns la concluzia ca altceva in viata asta nu pot face decat sa fiu doctor si sa ajut din tot sufletul meu pentru ca simt ca asta trebuie sa fac, asta e rostul meu.
Ufff, amalgamul asta de sentimente ma coplesteste atat de mult… ma face sa fiu fragila si imi da si putere sa merg mai departe. Nu stiu cui trebuie sa ii multumesc pentru cele doua persoane, dar ii multumesc din tot sufletul. data viitoare cand o sa o mai vad, am sa o conduc pana acasa. Doar sa stau de vorba cu ea… M-a marcat foarte mult… As vrea sa le zic ca ii iubesc, asa cum sunt, mici si mari, sanatosi sau bolnavi, tristi sau bucurosi. Ii iubesc…
Ca un offtopic – l-am descoperit pe Jeff Buckley. Doar ascultati-l… Eu il ascult de-aseara fara sa ma plictisesc.
Nici macar nu am recitit ce am scris, asa cum fac de obicei. Asta a fost printre multele dati cand simteam nevoia sa scriu ca sa ma descarc, dar nici acum nu imi pot stapani ochii sa nu se incetoseze. Nu mai am cuvinte… Stiu doar ca… ii iubesc! Ii iubesc…
