Victoria Casian Blog

Nu sunt o hedonista convinsa. Undeva in interiorul meu se afla ceva ce nu ma lasa sa ma bucur chiar de orice lucru “gatit” numa’ bine ca sa imi ofere mie placere. Nicio fericire nu ti se ofera pe tava asa pur si simplu. Fericirea nu trebuie doar atinsa, ci si dobandita. Intotdeauna am crezut ca daca primesti ceva, de orice natura ar fi, trebuie sa dai si tu la randul tau si invers. Dar cand totul se rezuma la a te simti fericit in stare de inconstienta… nu, merci.

M-au dezamagit oameni. Dar am incercat sa le gasesc o scuza pentru atitudinea, faptele lor (altfel, nu ii pot ierta): natura umana  e adeseori construita dintr-o panza slaba. Si ii inteleg. Nu ii reneg. Nu ii arunc intr-o temnita, incatusati.  Ba chiar am incercat sa ii ajut. Ii las in voia aripilor lor, sa zboare. Multi au renuntat la principii si ce-i mai grav- la promisiuni. Privesc omul in ochi dupa atata timp (suntem schimbati amandoi), simte ca se minte singur, dar continua sa iti imparta tigara cu iubita. Eu ii zambesc ca si cum ar fi un om aflat pe moarte numai ca sa ii dau impresia ca nu mai conteaza incalcarea promisiunilor… ca si cum totul ar fi bine. Insa, eu ma intorc cu regretul de a-l fi cunoscut. Nu. Gresesc! Nu ar trebui sa regret asta! Orice om inseamna o noua experienta, o alta gena a unui  prototip social. Nu te speria ca ma contrariez singura. E normal. Pana la urma, fiecare contribuie la o mai buna cunoastere cognitiva. Aici e momentul cand le multumesc.

Suntem in formare, nu? Da… e ca si cum am lua un diamant care se crede piatra si ca sa arate mai bine, piatra se tavaleste in tot felul de substante: noroi, sta in ploaie ca poate rugineste si isi schimba culoarea, praf ca sa arate mai stralucitoare si tot asa. Partea cea mai proasta pentru aceste pietre poarta denumirea de: regret. La un moment dat, dupa atata tavaleala in stanga si in dreapta, incepe regretul, cautarea originilor, iertarea pacatelor.

Nu mai vreau sa mai iubesc oamenii. Mi-e de-ajuns. Prefer sa privesc in ochi de copil. Sa pot sa ii vorbesc si el sa imi zambeasca si sa ma ia in brate. Chiar ieri am intalnit o fetita. Nu conteaza locatia. Conteaza ca s-a asezat pup si a atins cu degetele suprafata lucioasa, desenand un balon in timp ce degetul ei stergea praful de pe talpile oamenilor in traiectoria formei. Neg ideea de a fi om in acest moment. EU ma aflu intre cele doua deocamdata…

E JOIA PATIMILOR… ma duc la Biserica azi. Nu am mai fost de foarte mult timp, dar ceva ma cheama. Iar daca aveti rabdarea de a auzi un cor cum canta in ziua aceasta va veti infiora… Maine va fi o alta zi speciala… Bucurati-va de Sfintele Pasti!

Victoria

Am invatat sa ma iubesc. Stiu ca e prea tarziu si trebuia de foarte mult timp sa ajung la stadiul acesta, dar nu ma poti condamna.  Mi-am intarziat dragostea fata de propria-mi fiinta pentru ca am fost prea ocupata sa ii iubesc pe cei din jurul meu.  In momentul in care toti cei pe care eu i-am iubit mi-au lasat timp sa fiu singura, am simtit ca ceva imi lipseste. De fapt, ceea ce imi lipsea era… eu. Eu sa imi spun ca sunt frumoasa, ca sunt capabila sa trec peste probele sportive cu brio, ca pot sa ma privesc in oglinda si sa zambesc. Nu (mai) am nevoie de cineva anume care sa ma faca sa zambesc. Am reusit! M-am regasit in sfarsit dupa o ratacire de 4 ani.  Si ce daca tocmai acum?  Poate ca a asteptat momentul cel mai potrivit sa apara pe un covor rosu, intr-o primavara. Tu stii cum e sa simti ca te iubesti? Furtuni s-au nascut in mine si s-au combinat fara nici cel mai mic semn de mila fata de mine. Ele si-au continuat preludiul, eu am continuat haosul.Si asa… imaginea din “pestera” mea a riscat sa iasa la suprafata, adica in spatiul dintre suflet si trup. Si acolo a zabovit in toti acesti ani. A  inceput sa simta altfel si sa aleaga.

Sunt multe spatii de delimitare in noi. Spatii care ne lasa timp sa ne gandim, sa ne vedem si sa ne analizam pana sa ajungem sa mai urcam un strat.  Dar cum firea noastra este curioasa, ea ajunge direct in varf, la ultima suprafata, cea pe care toti o vedem. De fapt, adevarata suprafata e “fundatia”, originea. Restu’ sunt doar “formatoare”.  Toate venele, instinctele, gusturile si slabiciunile din ea provin.

Am auzit la cineva: ai avea atata imaginatie incat sa iti inchipui lumea fara tine? Eu am decis sa ma supun de una singura unui experiment. M-am inchis in mine, am izolat toate geamurile posibile. Atunci mi-am creat propriul univers si tot aici am impartit universul in bune si rele. Am ajuns la concluzia ca cele bune actioneaza in mine ca niste globule albe. Sunt capabila de regenerare sufleteasca si asta  e cel mai important. Am mai descoperit si niste usi trasate doar cu degetele dorintelor mele. Am de gand sa le deschid cat de curand.  Sunt fericita… iar daca m-ai pune sa iti descriu ce simt ti-as spune ca inima mea pompeaza sange mai vioaie ca niciodata.  Din nefericire, reactia mea se rezuma la zambet si pofta de a plange. Da… plang… plang atunci cand sunt fericita. Mereu m-am detestat pentru asta! Dar cred ca acesta este felul meu de a-I multumi pentru ce simt sau… poate… fericesc pamantul in timp ce lacrimile il ating… si el la randul lui rodeste fericire in jurul meu, al tau… al tuturor. Si astfel, circuitul lumii impreuna cu natura isi continua drumul.

Cred ca iubirea de sine este cheia universala a tuturor portilor si posibilitatilor!

In the mood for:  As it fades

Ne modernizam. Incepem sa consumam din ce in ce mai mult energizante, si nu electricitate.  Suntem intr-o prima faza liberi de a alege. Astazi sunt si oameni care obliga liberul aribtru din tine sa-ti paraseasca trupul mai repede decat ar face-o bacterie. Ramai doar sa astepti si sa consumi… Astepti sa-ti revii ca doar ai pica de prost in fata tuturor daca te-ar vedea cu pupilele dilatate, convulsii in cele mai intunecate colturi ale unor case parasite sau mai recent: intr-o coma alcoolica unde nu mai sti de tine, insa, mai tii minte vag cum te vedeai pe tine intr-o autodistrugere voita. Cred ca mai e o scapare, revino-ti!

Ne scufundam in sampanie in timp ce timpul nostru  e alaturi de o dezumanizare inocenta, cu fusta putin crapata pe femurul drept. De ce ne place sa ne pierdem, sa ne trantim de unii singuri de pamant, sa ne calcam in picioare, sa ne ridicam si… ca sa nu schimbam obiceiurile – ne trantim din nou cu aceeasi placere de moment.  Si zambim… inconstient, caci asta e reactia corpului – singura reactie. TU nu mai reactionezi, reactioneaza legile habitatului in care traiesti asupra ta.

Te rog,  indeparteaza-ti singur viermii de pe tine. Nu sunt de matase! Altfel, din carne vie ajungi… carne moarta!

Revino-ti! Si lasa electricitatea din inima ta la liber…  ganduri trebuiesc irigate