Te-ai intrebat vreodata ce misuna sub realitatea asta atat de concreta si bine pusa la punct prin legi, formule, calcule, teorii? Misuna cealalta realitate. O realitate care isi face toate dezmaturile in interiorul cutiei noastre craniene, acolo unde nervii, sinapsele, emisferele construiesc o alta lume care e atat de reala incat iti capteaza intreaga atentie, uiti de tot si te gandesti numai la tine.
Realitati in alte realitati. Asta suntem noi oamenii. Daca vantul este rece pe strazi, il putem face sa treaca prin noi cald de sus in jos, din crestetul capului pana in varful degetelor de la picioare. Daca vrei sa fii ploaia de-aseara… Atunci ploua. Daca pe o pasune/spatiu verde/gradina firul de iarba este unul mic intre atatia mari, tu il gasesti si vrei sa fie mare… va fi, dar doar atunci cand restul firelor care au fost mari vor fi ofilite SAU pur si simplu iei firul acela de iarba, il plantezi bine undeva in partea posterioara a mintii tale si el va creste. Dar daca in mintea ta firul acela de iarba va sadi o intreaga gradina?
Ma culc. Ma trezesc, culmea, tot in camera mea. Ciudat… In camera intra un tip caucazian gol pusca si pe deasupra imi mai si spune ca o sa plec la Londra pentru doua zile. Nu am ce sa ii cer tipului astuia gol, dar nici sa ii reprosez. Pielea alba era atat de curata, parca nu mai atinsese o alta piele de femeie. Continui sa ma intreb ce sa caut eu la Londra, ce as putea face eu acolo? Imi amintesc insa de verisorul meu care cand eram mica imi promitea ca o sa ma duca la Londra sa servesc un ceai la ora 5 alaturi de papusile mele. Dar acum ce sa caut acolo. Mica nu mai sunt, papusi nu mai am si nici nu le mai pot avea ca pe o companie la un ceai… Dar ceaiul… ceaiul… ceaiul ma relaxeaza si desprinde fiecare teama din mine. Da. Poate ca e ceaiul. Sau poate ca ceasul acela imens englezesc din turnul Londrei. Nu stiu ce am cu tagarele acelui ceas.
Intotdeauna mi-au placut ceasurile. De cand eram mica am vrut un ceas pe mana. Imi placea timpul, imi placea felul cum o “jucarie” il poate masura, dar si cum il poate pierde asa – intr-o clipita, cat ai zice ‘Eu zbor!”. Primul ceas a fost de la bunicul. Nu era unul foarte scump, chiar un chilipir daca e sa o luam asa. Era un ceas simplu, cu un cadran mic, curea maro dar nu cu suficiente gauri incat sa il pot inchide pe mana. Bunicu’ i-a mai facut o gaura ca sa imi intre pe mana mea, pe atunci mica. Ceasul acela are mai bine de 10 ani, inca il pastrez. Acum am 3 ceasuri: cel de la bunicu’, cel de la mama din partea tatei si cel de la o fosta iubire. Toate inseamna ceva pentru mine, chiar daca par doar niste ceasuri. Uneori pana si putin inseamna mult.
Adorm. Ma trezesc iar in camera mea. O prietena ma suna sa imi spuna ca la ora 20.01 va fi in fata casei mele sa ma ia si sa mergem la munte intre fete. E ora 19.51 acum si spun ca inca mai am timp pentru o plimbare pe centru. Sunt deja acolo. Pustiu. Cladirile par toate mineralizate. Nu cred ca timpul a facut asta. Lumina e umbrita. Sunete si mirosuri nu mai sunt. Sunt cumva pe o panza pictata? Ma uit la ceas – e 19.59. Trebuie sa fiu acasa cand Alexandra va veni la mine. In cateva secunde trec fugitiv prin 3 strazi lungi si un parc al eroilor. Sunt acasa exact la ora la care trebuia sa fiu.
Suntem pe drum. Ma uit pe geam, dar nu am cum sa nu observ ca o goanga mica e peste una moarta si se hraneste din ea. Ma uit pe spatar… Furnici rosi din-alea care musca. Nu le uit eu si vad ca nici ele nu m-au uiat de atunci de cand le tot spargeam furnicarul si scoteam oua. De data asta nu musca, dar ma inspaimanta! Ce cauta furnicile pe scaunul meu. Sunt atat de turbate. Merg haotic ca si cum ar incepe ploaia. Nu. Azi nu va ploua. Ochii mi se inchid ca si cum mi se injectase ceva somnifere puternice si eu nu aveam habar sau macar trupul meu sa aibe ca sa ma avertizeze ca o sa adorm. Trup… Eu il vad… dar… nu-l simt… Trup? unde esti? Nu se poate, am inceput sa vorbesc cu trupul meu? Nu mi se raspunde prin nicio senzatie. Dar traiesc… Si sunt eu sau… doar o parte din mine.
Cobor din masina cu Alexandra. O ia inaintea mea. O urmez pana ce simt ca picioarele mele se inmoaie intr-un pamant portocaliu. Credeam ca e smoala… Cararea era moale si ingusta. Pamantul se lasa in jos, se prelingea inspre o alta etapa a drumului, un alt drum de munte. Asta e mai lat, mai rotund. Eu m-am dus odata cu pamantul pe drumul de munte. Sunt singura acum pe un pamant rotund inconjurat de stangi rotunde asezate una peste cealalta, impreunate, imperecheate, altele despartite. De sub ele aud un sasait lung si bine pronuntat. Zicala “De ce ti-e frica tot nu scapi” imi scotea zeci de serpi de sub stancile alea. Frica pentru serpi o am de cand eu si un sarpe am stat fata in fata acum cativa ani cand umblam singura pe plaiurile Ardealului la bunici. Ma simteam apreciata asemeni unui mijloc de divertisment. Eu in mijlocul unui cerc de pamant si cu serpi de toate lungimile si grosimile langa mine. Simteam ca eram bataia de joc a cuiva sau poate ca o autoterapie undeva in mintea mea avea loc. Un domn arbitru ma sfatuieste ca orice sarpe care tinde sa se apropie de mine sa il iau in mana si sa il arunc. Sarpele va tot veni inapoi pana cand eu il voi arunca atat de departe incat sa nu mai poata gasi drumul spre mine. Si-a inceput. Serpii se miscau discret, dar miscarile acelea lente ma scoteau din minti. Ochii lor, lipsa membrelor, luciul, miscarile in zig-zag, cropul gros de la cap si subtiindu-se pana la coada, coada ca un ac plina cu venin si iarasi ochii lor intunecati cu pupilele dilatate si cu privirea pierduta undeva in mine. Incerc sa imi pastrez gandirea… Si sa risc… Primul sarpe aruncat. Al doilea. Al treilea. Dupa al treilea 5 pui de pisica erau pe cea mai inalta stanca si se uitau la mine. Acum chiar ca ma simteam bataia de joc a cuiva. Al patrulea sarpe era imens. Nu am stiut cum si de unde sa il prind. Arbitrul intervine, il ia si-l arunca “Asta nu e de tine. Mai tarziu… ”
M-am trezit… Sunt realitati departe de realitate si asta ma sperie.
