Notă: Acesta este un pamflet şi trebuie luat ca atare
În introducere:
Provincialu’ şi Speciala
-Băi, Specialo! Avem deja mai mult de un an aci. Deja simt cum şi curu’ parcă ma trage in jos, dar eu mă simt mai bine aşe. Parcă acum muştele trag mai bine la mine. Cred că sîngele meu o fi mai dulce acuma (şi rîde sarcastic)
-Lasă lasă… Acum o ducem noi bine. Dar, neneeeeee…
-Fată, nu te complica să vezi ce e dincolo de gardul de beton, ăsta colorat în verde mucegăit. Noi suntem mai speciali decît ei pentru că noi avem curu’ mare şi putem călca pe oricine în picioare.
-Uită-te la ele cît sunt de frumoase… oile
-Nu, fă! Ele s-au luat după tine, văzîndu-te aşa de frumoasă cum nimeni nu va îndrăzni să fie! E adevărat că belciug d-ăsta au toate (toate grase ca tine), dar ca tine nimeni.
-Aş vrea macar o dată să văd cum ele îşi piaptănă părul…
-Da’ dute odată să te uiţi la ele… că m-ai înnebunit, da’ vezi să nu stai mult!
-Bine (şi clipi des din ochi)
-Da’ ajută-mă să trec gardul… Ah… ăăăăă… Ridică-mă pentru că eu (forţîndu-se să aibă glasul subţire) sunt finăăăăăăă
-Stai că nu pot să te arunc aşe… (Grasa dracu’) Trebuie să te împing păstă gard. Băieţi?
Şi aşa o împinse pe Speciala peste gard, cu chiu cu vai. Celălalt, văzînd că ea e dincolo de gard, îşi întoarse fesele la soare (Bine că îşi dăduse dracu odată!)
Cu coada-i răsucită, mergea ea pe cărare. Încrezătoare. Bucile i se zdrăngăleau ca mărgelele la o mărime mai mare. Pe măsură ce ea scotea ceva genial din gură, toţi porcii din noroi o priveau pe sub şuncile ei perfecte, că doar ea sub nicio formă nu poate fi copiată. Cu botul sus şi belciugul la vedere, cu armata de muşte pe spate, se îndrepta spre gardul oilor, curat şi mirosind a iarbă proaspătă. Oile sărbătoreau încă un puiuţ. Speciala dorea şi ea să fie acolo, aşa cum oricine îşi doreşte. Dar nimeni nu o băga in seamă.
-Hîîîîh… şi se întoarse pe unde venise.
A doua zi, se spălase. Mare lucru. Se spălase bine după ceafă, acolo unde prostia se adunase împreună cu jegul. “Se spălase!!!!” strigau ceilalti.
-Da’ acuma nu mai pare de-a noastră!
-Atîtata timp cît fesele îi atîrnă… e de-a noastră. Problema e că a cam început să vorbească mai mult decît am vorbit noi in ăştia doi ani. De fapt… Problema e că… în fiecare zi e cu oile alea în gură. E mai rău ca mă-sa, să mor… ha ha ha ha. Da’ hai şi voi… ha ha ha ha ha ha tăţ’ in cor ha ha ha ha ha ha ha ha ha.
Puiuţul se lăsase de mamă şi se juca pe lîngă beţele de lemn ce îl despărţeau de Păşunea Mare.
-Bună!
- (ăăăăă bănuiesc că acuma tre’ să zic şi eu tot aşa?) Bună…
-Ce te aduce pe aici?
-Vroiam să văd ce fac de obicei oile
-Păi ce să facem? Eu deja am invăţat să citesc… Avem învăţatori buni aici
-Asta faceţi tăt… toată ziua? (concentrează-te, fată… vorbeşte corect…)
-Da
A treia zi, fermierilor le-au fost repartizate aceleaşi vopsele pentru marcarea animalelor ce aparţin din acea zonă. Speciala a auzit că puiuţul avea aceeasi culoare de vopsea pe unghii, la fel ca şi ea. Revoltată, nu s-a mai dus nici in gropa cu noroi aşa cum făcea in fiecare dimineaţă. A rămas într-un colţ şi ce s-a gîndit ea? Să îl sune pe Provincialu’…
-Alo… Alooo… m-auzi?
-Da! Sunt într-o şedinţă acum, dar pentru tine orice…
-Cineva mă copiazăăăă!!! Şi-a făcut unghiuţe ca şi ale meleee… (se screamă să scoată o lacrimă slăninoasă din ochi)
-Lasă, draga mea că se rezolvă!
A patra zi, conferinţă. Provincialu’ şi trupa împreună cu Speciala sub aripă buci.
A cincea zi, pe toţi pereţii porcii au mîzgălit “revolte”, plini de mandrie si corectitudine, dornici să apere unicitatea Specialei. Puiuţul a replicat:
- Dacă ai curu’ mare, nu înseamnă că te poţi aşeza oriunde!
va urma
later edit: Nu va mai urma nimic. Pur si simplu eu mi-am incheiat aici punctul de vedere. Cine are urechi, sa auda!
