Eu… sunt ceea ce vezi,
Sunt suflarea apelor repezi,
Sunt adierea vântului de ieri,
Sunt otrava-n care ai să pieri.
De spui că mă iubeşti
Ai să arzi ca o arşiţă
Şi încet ai să păleşti
În propria-ţi ură
ce te sufocă.
Vreau
să-l trag de coadă pe albastru,
s-o fac pe alba să roşească,
să-i fumez lui verde-o vorbă,
să mă sărute-n somn un negru…
Camera mea e Universul…
soarele e becul,
planetele sunt muştele de vară,
stelele sunt particule de oxigen,
găurile negre fantome zvăpăiate,
cometele buburuze dansatoare…
Şi tot aşa culorile se înfruntă
să aibe-o căsnicie
şi copii alunecând pe curcubee…
Să aştept cine va bate în uşa
recent deschisă,
să las vocile să se încânte
din spuma gurii adormite,
să cutremur fiecare coardă
şi să ştiu s-o fac să plutească…
Vibraţii de noiembrie
stau culcate pe-o ureche..
doar s-audă ce m-avântă,
doar să simtă că nu-s moartă,
ci atent simţită
de-o imensitate de rostite,
note de culoare,
vise târâtoare,
nori trecători
subt gene de soare,
speranţe căzătoare pe alee,
sânge fiert de vrajitoare,
petale de trandafir uscate
şi un strop din degetele calde
Stând pe oase şi puţină carne,
simţurile o ridică mai sus să respire,
să-şi lase stăpâna pe spate
şi tot ea,
din buze palide,
te sărută…
O voce ştearsă te alintă,
se preface în cea dintâi perfectă
doar doar s-o laşi să te patrundă
după ce inima de gheaţă
moare… Să ardă până la piele
şi să nu se întoarcă…
să nu se ridice
peste faţa… moartă

